Conceput sa fie "un moment de meditatie despre cel mai bun, mai inteligent, mai modest si pina la urma mai normal om care s-a nascut vreodata pe Pamint", Craciunul este la noi, din pacate, un interminabil carnaval digestiv... Nu stiam, pacatele mele, nici eu mare lucru despre sarbatoarea de Craciun. M-a lamurit Mircea Cartarescu, intr-un articol recent. Recent dar mai cu seama socant, adevarata palma, aplicata ca-n vechime, fara restrictii si menajamente, cu singurul scop de a fisura carapacea ignorantei. Carapace, da (si da inca o data!), chit ca suna cam pretios: indaratul ei benchetuim, oficiem s.a.m.d. O carapace trasa direct pe neuroni, pentru mai multa siguranta, te bate gindul, fiindca lectura, ca si eruditia, - nu stiu de unde stim noi apriori lucrul acesta, dar il stim, anumite chestii, care tin de supravietuire, ti se dau instinctual, avant la lettre! - nu-ti procura certitudini. Dimpotriva, e o sursa de relativ si aprehensiuni. Nu cei saraci cu duhul sint fericiti, cum zice Biblia, eronat, ci mintile citorva idei, pe cit cu putinta mai tepene. Am cunoscut asemenea indivizi: nici un frison nu-i strabate, lumea lor e clara si previzibila, ca un eden matematic. Ostilitatea noastra endemica fata de carte trebuie ca are si o explicatie mai profunda decit admit cutumele si decit va fi crezut, probabil, Cantemir. Daca, luata in sine, in acceptia ei genuina, cultura inseamna (si nu are cum sa semnifice altfel) deschidere, atunci in practica larga a ignorantei, in prestigiul de care se mai bucura la noi omul simplu - recipientul unei scheme mentale si al unei clai, nici ea prea mare, de stereotipuri -, trebuie vazuta o anume teama. Incultura e si un produs al agorafobiei. Nu vreau sa ajung de aici, prin extrapolare, la concluzia ca am fi, vezi, Doamne, un neam de introvertiti: ma contrazic zaiafeturile de cumplita aglomeratie, basca faptul ca n-avem cu ce ne plati