Este numit, adeseori, "ghimbir de Siam"… ceea ce te trimite cu gândul spre originile sale, tocmai în ţinutul cunoscut astăzi sub numele de Thailanda. Siamezii îi spun "galanga" (galangal) şi-l preţuiesc, deopotrivă, pentru gustul său special, care pare să vină dintr-o combinaţie subtilă de mai multe "ingrediente": coajă de mandarină şi zeamă de lămâie, ţepi tineri de pin (din care exultă parfumul de răşină).
Se adaugă acestora o aromă de… pământ, aşa cum au hribii, de exemplu. Până la urmă, nu este decât rizomul unei plante (înrudită cu ghimbirul), recunoscută pentru calităţile ei culinare, ca şi pentru cele… afrodiziace (în acest scop, în sud-estul Asiei se foloseşte o mixtură obţinută din galangal şi suc de limetă). Utilizat proaspăt (tăiat feliuţe sau cubuleţe şi aromând diferite mâncăruri, mai ales preparatele din peşte şi fructe de mare, dar şi diverse dulciuri şi sucuri de fructe) ori uscat, pe tot întinsul Orientului – îl întâlneşti deopotrivă pe tarabele din pieţele Thailandei, Malaysiei, Indoneziei, Chinei, dar şi în bazarele turceşti –, singur sau în combinaţie cu alte condimente (în China de exemplu, el este unul dintre cele "cinci condimente" din sosul cu acest nume), galangalul e aproape necunoscut în România. Puţină lume mai ştie astăzi că, în urmă cu câteva sute de ani, manuscrisele culinare ale Evului Mediu european îl consemnau adeseori în lista de ingrediente. După unii cercetători, el ar fi fost adus de Marco Polo din prima sa expediţie în China. Însă prezenţa ingredientului în manuscrise din secolul al XIII-lea, anterioare călătoriei acestuia (sau cel mult contemporane), pare să indice o altă sursă a intrării condimentului în Europa, fie pe poarta Orientului Mijlociu, fie adusă de mauri, prin Spania.
Şiragul de poveştiUn amestec perfect de condimente picante, ierburi aromate şi mentă!
Bucătăria Th
