(II)

Întâi şi întâi, a început coana Ifighenia, pe toate făpturile, pe care le-a făcut pe lumea asta bunul Dumnezeu, le cheamă într-un fel ori altul. Eşti tu om, dar îţi mai zice Ionel... Săftica...

Ia să vedem cum ţi s-ar potrivi să i se zică unui şoricel ca tine... Şi a stat, s-a gândit cu o mână sub bărbie, şi pe urmă a zis: ţie ţi-ar sta cel mai bine să te cheme aşa... Valerică! Şi a oftat şi şi-a şters repede de pe obraz o lacrimă...

După aceea aflai că avusese şi ea un nepoţel pe care îl chema tot aşa şi care se înecase într-o zi de vară fierbinte, la ţară, în gârla venită mare de ploile căzute şi căreia i se spunea Sărata...

Câteva zile purtasem pe mine acest nume ca pe o haină nou-nouţă, de Paşti, care ori îţi vine ori prea largă, ori prea strâmtă. Până când într-a şaptea, opta zi, mi se păruse absolut normal să mi se zică Valerică, după cum începuse acum să mă strige buna mea Ifi!...

în ziua aceea de vară, tuna şi fulgera, pe urmă a început să plouă zdravăn. Ifi închisese televizorul, că trăznea tare din când în când, ca şi cum s-ar fi prăvălit cerul peste noi; şi atunci, fiindcă ne era urât, Ifi m-a întrebat deodată dacă nu mă gândisem... dacă nu voiam cumva să mă însor...

Drept să spun, întrebarea dumneaei mă mirase, dar pe urmă îmi spusesem că...

...Na! că s-a trezit domnul scriitor, bietul de el, ce somn l-a mai apucat... şi trebuie să las frâul poveştii pe seama dânsului, ca la început...

...Unde rămăsesem? a făcut dânsul căscând cu gura până la urechi... La repezeală, i-am şoptit unde... Atunci, ca şi când şi-ar fi adus aminte dumnealui personal, cum se întâmplă întotdeauna, a, pot să spui, continuat, aşa:

Madam... mă rog, coana Ifighenia, care era o credincioasă şi o evlavioasă, năşind, cum năşea ea, în dreapta şi