Ca tot se dau acu' bani pentru tot felul de simandicoase (si, de regula, absolut ineficiente) proiecte transfrontaliere, de ce n-ar fi posibila finantarea unei subtiri brosuri despre cresterea si descresterea unei iluzii locale? Ce face dulaul in lant cind vede ciolanul? Normal, se repede sa-l insface. Si daca nu-l ajunge, trage cit poate. Nu-si face socoteli, nu sta sa reflecteze la vanitatea efortului sau: trage de se sufoca. In cele din urma, fie capata ce isi doreste cu atita ardoare (lucru deloc garantat in vremuri de austeritate), fie se resemneaza. Sint, desigur, posibile cazurile cind plesneste lantul sau se rupe centura din jurul gitului ori, cum am vazut o data, se urneste cusca din loc si o ia, hei-rup, dupa patruped. Dar astea sint variantele de hazard, pe care nici caninele nu mizeaza. Ce vreau sa spun? Ca si noi, oamenii, ne comportam, de regula, la fel, fortind mina imposibilului pina cedeaza Pronia ori, mult mai frecvent, pina o lasam noi insine balta. Asta fiindca si noua ni se intimpla adesea exact ca fratilor nostri mai mici: sa ne vedem visul cu ochii (si chiar sa ne lasam devastati olfactiv!), dar sa nu putem pune mina pe suprafetele sale. Esti la un pas de ideal, il poti contempla in detalii, te corupe pe bune "realismul" lor. Si fireste ca te izbesti din toate puterile sa suprimi si micul interval care te mai desparte de obiectul asiduitatilor tale. Cam asa i s-a intimplat - sau i se mai intimpla - comunitatii de la Ungheni. Inca acum vreo douazeci de ani lumea de aici visa sa-si traga pod rutier peste Prut. Pe la Sculeni, trebuie sa strabati, pe un drum cariat de gropi si impanat cu serpentine, tocmai treizeci de kilometri. Vara se lasa cu naduf, iarna cu ger. In plus, niciodata nu stii cind iti taie calea o rata, un minz ori vreun musteriu in deriva, tatonind de la circiuma ("bar", cu termenul locului) catre casa. Sigur ca in pasajele contini