Înainte de 1989, între diversele grupuri de interese ale scriitorilor din România se duceau lupte subterane nesfârşite. Pâra pe la „colţul străzii” şi turnătoriile la mărimile partidului funcţionau ca rotativa tipografiei.
Ecoul confruntărilor a ajuns până în biroul lui Nicolae Ceauşescu, iar acesta a convocat de urgenţă conducerea breslei pentru a-i freca „ridichea”. Păruiala între scriitori nu a încetat nici în faţa acestuia, iar conclavul s-a încheiat cu o singură concluzie. A dictatorului, desigur: „Este de înţeles, tovarăşi, că noi suntem partizani, de la început până la sfârşit, ai unei literaturi MILITANTE şi nici nu concepem un altfel de literatură” (sublinierea îmi aparţine).
Credeţi, cumva, că disputele Marin Preda vs. Eugen Barbu, Ioan Alexandru vs. Matei Călinescu, acelaşi Eugen Barbu vs. Eugen Jebeleanu ori între Demostene Botez şi Ioan Negoiţescu se duceau în numele vigilenţei pentru devierea de la linia literară militantă trasată de partid? Nici vorbă! La mijloc erau fie banii luaţi în avans de la Fondul Literar, în contul scrierii viitoarelor volume, fie diversele burse acordate (cu zgârcenie) unor scriitori, în SUA şi în ţări occidentale europene.
În paranteză fie spus, răsfăţatul Adrian Păunescu – altminteri un talent nativ de raritate pe „ogorul” literelor române – a beneficiat de ambele favoruri: 60 000 de lei de la Fondul Literar (5 salarii minime pe economie pentru 5 muncitori, timp de 1 an) şi o bursă în America timp de 1 an (am scris în cifre, din respect pentru baba Safta). Iar bardul regimului a fost loial partidului: ce a avut de spus/scris a făcut la vedere.
El nu a avut literatură de sertar, precum unii confraţi ai săi care ne-au lăsat să aşteptăm din 22 decembrie 1989 şi până astăzi (vreme de aproape un sfert de secol!) publicarea operelor proprii (nu copy paste!) ascunse, prin subsoluri, de ochii posibililor conf