În sfârşit, Leonid Dimov, unul dintre cei mai importanţi poeţi români ai secolului XX, are parte de o ediţie critică. Una îndelung aşteptată, întrucât repoziţionarea scriitorului în canon, la nivelul de vârf, produsă imediat după 1989, avea nevoie de o ediţie a cărei organizare interioară să susţină această repoziţionare şi să ofere o nouă înţelegere a operei.

Cel care şi-a asumat dificila misiune de a o alcătui este criticul şi profesorul Ion Bogdan Lefter. Nici nu se putea găsi cineva mai potrivit: implicat încă din anii ’80 în reconfigurarea canonului literar postbelic şi în exegeza dimoviană, criticul este, probabil, cel mai bun cunoscător al poeziei lui Dimov, ca şi al întregului context al filiaţiei ce se stabileşte, în anii ’80, între aceasta şi creaţia unora dintre componenţii Cenaclului de Luni. Studiile şi cercetările publicate de el, de-a lungul ultimelor două decenii, şi intervenţiile la colocvii şi mese rotunde anunţau, de altfel, această ediţie, după cum şi ediţia anunţă, cred, o viitoare monografie.

Alcătuindu-i sumarul, prin urmare, îngrijitorul nu s-a preocupat numai să adune, respectând ordinea cronologică şi corectând greşelile de tipar, opera poetică a lui Leonid Dimov (cu toate că, la câtă nevoie aveam de un Dimov integral, şi dacă ar fi făcut numai asta, demersul său ar fi fost oricum meritoriu). Criticul a fost atent şi ca ediţia să sugereze cât mai convingător profilul artistic al poetului, etapele interioare ale creaţiei şi evoluţia universului său liric. O atare ediţie, fireşte, nu putea fi realizată decât după o cunoaştere aprofundată a structurilor operei dimoviene, ea neputând fi produsul unei simple adiţiuni filologice, ci o împletire complexă a editologiei cu critica şi istoria literară. Este ceea ce aceste prime două volume, ca început al ediţiei critice pe care poetul o merita, reuşesc indubitabil să facă.