Interferenţe în politica românească privind înstrăinarea resurselor au existat şi în perioada interbelică, politicienii conturând două concepte antagonice, dar asumate şi faţă de care au fost loiali, fără alunecarea dintr-unul în altul în functie de statutul pe care-l aveau: în opoziţie sau la putere. În domeniul gazelor a fost promulgat conceptul care a reprezentat cel mai bine interesele României: „prin noi înşine”.

După descoperirea gazelor naturale la Sărmăşel (1909), lumea financiară ungară s-a străduit, sub imboldul presiunilor parlamentarilor, să determine oraşele ungureşti şi în special pe cele din Transilvania, prin oferirea unor condiţii deosebit de favorabile, să se intereseze mai mult pentru valorificarea gazului natural, în vederea exploatării acestuia în folosul general şi în special după modelul american, pentru întrebuinţarea lui în scopuri menajere. Din păcate, însă, oraşele din apropierea câmpurilor gazeifere erau în general slab populate, cu puţine resurse financiare şi în cele mai multe cazuri nu erau dispuse să suporte cheltuielile legate de investiţiile necesare. O altă explicaţie ar fi lipsa unei propagande suficiente de orientare a populaţiei către utilizarea gazelor naturale. Ulterior Marii Uniri din anul 1918, economia românească, a trecut printr-o etapă de refacere şi accelerare a dezvoltării sale. În perioada imediat următoare, s-a accentuat rolul industriei în dezvoltarea economică a României, statul jucând un rol important prin elaborarea unor planuri de dezvoltare economică. În perioada imediat următoare Marii Uniri s-au dezvoltat două curente: - acceptarea capitalurilor străine fără rezerve şi dispreţuirea celui autohton, susţinută de către politicienii conservatori; - consolidarea capitalurilor româneşti şi mixajul capital de stat şi privat, susţinută de politicienii liberali. Pretinzând participarea capitalului naţional la viaţ