Primul terorist
Dorel, în stilul lui manufacturier, voia să-i scoată dictatura din cap şi să-i bage în loc nişte democraţie. Proaspătă. Noi ne-am luat după el prin mulţime. Insul de la balcon, cu halat roşu, de spital, cu faţa bandajată, care plângea la microfon că a fost bătut de Securitate în figură şi la ficat, nu putea fi decât Acolaboratoresei al nostru. Omul era sonat, încărcat pe-o parte, nu puteam să-l lăsăm chiar pe el să moşească puiul de democraţie care se năştea în piaţa mare a oraşului.
Chiar la intrarea în teatru am dat peste Buru. Îl lăsasem la restaurant să ţină aprinsă flacăra frondei împotriva comunismului. Dictatura se mai ţinea într-o ţâţână, încă nu era clar dacă se terminase sau nu. Iar el, în loc să bea contra, băgase sticla de vin spumos în buzunar şi venise la Revoluţie. Acum scria ceva pe genunchi. Câţiva inşi se agitau şi vociferau în spatele lui ca la bursă. Când ne-a văzut, a venit fuga spre noi.
– Fac o listă cu Frontul Salvării Naţionale. A spus la televizor că trebuie să facem peste tot feseneuri, să luăm puterea. Cine vrea să-l trec aici? Trebuie directorul teatrului acum. Cine vrea să fie?
Nu glumea. Avea o listă cu revoluţionarii care urmau să ocupe funcţiile importante în judeţ. Cum ajunsese tocmai el să scrie lista aceea n-am înţeles şi nici nu ne-am întrebat atunci, fiindcă fuga lui Ceauşescu şi tot ce a urmat erau întâmplări uluitoare în atât de mare măsură, încât apariţia lui Buru pe post de secretar al noii puteri era, pentru moment, o bagatelă, ceva de o normalitate plictisitoare. Probabil că, în momentul când noua putere a dat semne că vrea să se nască, el era singurul de pe-acolo cu pix şi cu hârtie în buzunar. Am refuzat toţi trei, pe rând, postul de director al teatrului. Era prea mult pentru noi. Stânjenit de refuzul nostru, Buru a încercat să ne ofere altceva în domeniul culturii. Nu a
