E greu de crezut pentru un trăitor în epoca internetului şi a mesajelor tip sms cât de importante erau pe vremuri vorbele scrise - fie că era vorba despre scrisori atent, uneori artistic caligrafiate, prin care oamenii îşi trimiteau veşti ajunse cu mare întârziere, fie, mai târziu, despre telegrame. În perioada interbelică acestea erau cel mai ieftin mijloc de comunicare, folosit cu fervoare de persoanele mai educate. Celebrele telegrame electorale schimbate între „centru” şi provincie în piesa lui Caragiale „O scrisoare pierdută” sunt numai un exemplu care a fost imortalizat în literatură. Şi cum să nu fie aşa când o scrioare francată costa pe atunci între 15 şi 30 de bani în ţară sau între 25 şi 50 de bani în ţările din Uniunea poştală, în timp ce la telegrame costa numai 5 bani cuvântul?

Bileţelele scrise pe un colţ de hârtie sau pe o carte de vizită lăsată la intrarea în casa unui cunoscut erau şi ele o metodă de a „lăsa o vorbă” cuiva fără a-l vedea la faţă, în lipsa telefonului sau a altor mijloace de comunicare. Astfel de vorbe, aşezate cu grijă pe hârtie, aveau pe atunci greutate, nu puteau fi luate înapoi, nici contrazise şi valorau cât o declaraţie făcută „ochi în ochi”.

Astăzi, când cuvintele sunt aruncate mult mai uşor în spaţiu – spaţiul virtual, mai ales, depozitate fiind în căsuţe de e-mail – „bileţelele”, fie ele de amor sau cu subiect politic, au numai încărcătură teatrală, fiind fluturate artistic în faţa camerelor de luat vederi. „Bilete de papagal”? Nu întâmplător, Tudor Arghezi numea aşa revista lui apărută în 1928. Pentru pamfletele apărute acolo, care nu menajau pe nimeni, luând de piept politicienii vremii, scriitorul a fost în repetate rânduri cercetat de poliţie. Fiindcă şi ea, poliţia, lua în seamă mai serios „bileţelele”. În 1943, în „Bilete de papagal” apare pamfletul Baroane – baroni aveam şi pe atunci - atacând pe ambasa