Betty cea urîtă, de care vorbeam deunăzi, reprezintă o posibilă direcţie de evoluţie a telenovelelor. O altă telenovelă începută cam în acelaşi timp cu Betty, şi căreia i s-a făcut aproape la fel de multă reclamă, se îndreaptă spre o cu totul altă variantă: Terra nostra, care îi urmează lui Betty seară de seară, este o saga ce se vrea clasică, narînd evenimentele pe un ton calm, uneori comic. Le apropie faptul că nici una nu se mai suprapune perfect tiparului de telenovelă de care era îngrozit inginerul Cazan din Piteşti. Terra nostra pare să se fi contaminat de ritmul de melc, aproape insesizabil, al soap-urilor veşnice, gen Tînăr şi neliniştit ori Dragoste şi putere. Probabil că această dureroasă lentoare, semnifică, în viziunea maeştrilor genului, veridicitatea supremă: serialul evoluează odată cu noi, copiii lor cresc odată cu copiii noştri, ritmul e aproape cel natural, nu unul convenţional, naratologic. Cu alte cuvinte, serialul e însăşi viaţa, o existenţă paralelă cu care o putem înlocui pe a noastră nu numai atunci cînd e imperfectă, ci şi cînd nu e destul de palpitantă. Fiecare dintre noi şi-a dorit, măcar o dată, ca serialul său preferat să nu se termine, şi eroii săi să fie mereu pe ecrane. Soap-urile şi telenovelele interminabile merg tocmai pe aceste aşteptări, ducîndu-le la extrem: telespectatorul nostru, stăpînul nostru şi dorinţa acestuia - lege. Din păcate, se verifică şi aici teoria conform căreia nici un fel de exces nu e benefic: cu atît mai puţin cel al dorinţelor facile. Terrei nostra i s-ar putea găsi mai multe referinţe, toate, evident, reduse la scara de telenovelă şi nivelate pentru a-i corespunde: iubirea, iniţială, a celor doi protagonişti pe un vapor uriaş ne duce, cu gîndul, desigur, la Titanic; scenele de familie şi de afaceri ale domnilor şi doamnelor bine îmbrăcaţi şi cu un anumit fel de,

să-i zicem, ştaif ne pot trimite,