Am aflat dintr-un studiu al oamenilor de ştiinţă suedezi că poporul român ar fi printre cele mai rasiste din Europa. Ce concluzie uimitoare, numai bună pentru a intra în galeria marilor mituri negative despre România, aşa cum sunt ele perpetuate la nivel european, uneori din interes, alteori din inerţie, de cele mai multe ori din lipsă de inteligenţă şi informare.

Dacă la polul opus nu ar fi fost o ţară precum Marea Britanie, prezentată ca fiind printre cele mai tolerante, o ţară care la nivelul opiniei publice îi „vânează” efectiv pe străini, derulând campanii publice extinse şi intensive de acuzare a imigranţilor pentru tot ce nu merge bine în ţară, poate aş mai fi stat pe gânduri şi aş fi luat studiul mai în serios. De altfel, în multe ţări din Europa, dintre cele „civilizate” şi „tolerante”, culpabilizarea imigranţilor, a celor de alt neam sau rasă, a devenit sport naţional şi temă majoră în campaniile electorale. Şi atunci cum de a ajuns păcatul rasismului să apese tocmai asupra României, cea care este victima predilectă a acestui flagel?

O primă observaţie: subiectul rasismului este tratat cu prea multă superficialitate, încurajându-se astfel împărţirea vinii conform cu ceea ce unii s-au obişnuit să creadă. E mai simplu şi mai eficient pentru populiştii care vor să câştige voturi găsind ţapi ispăşitori în românii care îşi caută de lucru în Europa. Deocamdată, scriptic, România are una din cele mai permisive legislaţii europene în ceea ce priveşte minorităţile. Iar ca să vorbim de atitudini, românii convieţuiesc în modul cel mai tolerant cu putinţă cu minorităţi foarte agresive în ceea ce priveşte solicitarea drepturilor colective - precum cea maghiară - sau cu minorităţi împotriva cărora alte state europene duc politici făţişe de excludere - precum romii. Şi atunci cine este rasist?

Am tolerat prea mult stereotipurile despre România şi despre