Dacă punem cap la cap cele trei caracteristici ale infantilismului comunicativ, egoismul telegrafic, frustrarea veninoasă şi ritualizarea injuriei în schiţa astfel conturată identificăm matricea discursului politicianist de vârf.
În încercarea de a afla pe la ce vârstă şi de ce încep oamenii să vorbească urât, psihologul american Timothy Jay, autorul unui volum binecunoscut cititorilor de lucrări de psiholingvistică, Cursing in America (1992), notează că achiziţia vorbelor urâte se activează începând cu al doilea an de viaţă şi se desfăşoară pe fond emoţional negativ. Vorbirea copilului de până la doi ani – scrie Jay - este egocentrică, deoarece puiul de om nu are clar conturată conştiinţa unui receptor sau a unui auditoriu şi telegrafică, pentru că puiul de om nu are încă dezvoltate abilităţile cognitive necesare construcţiei laborioase şi adecvate de enunţuri. Vă invit să reţinem aceste două trăsături ale infantilismului verbal şi să le contopim într-o singură formulă: egoism telegrafic.
În jurul vârstei de doi ani, „cuvintele murdare” de tot soiul încep a se fixa în bagajul lingual al copilului, pe fondul unor stări negative precum furia şi frustrarea. Cu alte cuvinte, comportamentul verbal al copilului devine o oglindă a obişnuinţelor verbale şi comportamentale ale părinţilor. Ce naşte din pisică şoareci mănâncă. Un părinte opresiv, schimbător ca vremea şi slobod la gură va fi, peste ani, mândrul posesor al unei progenituri puse pe harţă, greu de mulţumit şi cu limba înveninată. Să adăugăm inventarului şi această constatare, anume că ura spurcă gura.
În sfârşit, mai trebuie arătat că deprinderile verbale ale copilăriei se ritualizează în timp. Cine a fost învăţat de mic să spună „bună ziua, domnule/ doamnă”, „mulţumesc frumos”, „la revedere” poate deveni, în timp, un artist al politeţii. Dimpotrivă, cine a fost învăţat din pruncie că gingaşe a