Când am venit la Jurnalul Naţional, în 2011, mi s-a zis să nu mă fac prea comod, pentru că o să plec imediat. De fapt urma să plecăm toţi, să schimbăm sediul de la Casa Presei Libere cu unul mai modern din Băneasa. Sediul vechi consta într-un coridor lung cu încăperi de birouri în stânga şi în dreapta, din care mai intrau şi mai ieşeau colegi ale căror feţe nu puteam să le reţin din aceste scurte întâlniri. De aceea am şi luat decizia de a trata pe toată lumea de parcă ar fi şefi - adică nu neapărat foarte respectuos, ca să nu bată la ochi, ci mai degrabă cu atitudinea omului foarte grăbit, ca să se creadă că am prea multă treabă ca să mi se mai dea una în plus. Abia când am ajuns în noul sediu, care comparativ cu cel vechi părea un fel de sufragerie mai mare, am început să asociez numele cu figurile. Cu ocazia asta am aflat că, de exemplu, colega blondă care îşi schimba des coafura erau de fapt trei colege blonde fiecare cu o coafură cât se poate de stabilă... În fine, abia în noul sistem "hală", unde stăm toţi într-o încăpere, pot spune că am început să-mi cunosc colegii. Avantajele au fost incontestabile, însă marele dezavantaj şi-a arătat faţa hâdă la prima rafală de mai rece de vânt. A fost de ajuns ca cineva să facă "hapciu", iar într-o săptămână nu mai deosebeai tuse de strănut la câţi erau răpuşi de răceală. Grădina Zoologică e la doi paşi, dar dacă vrei să auzi răgete şi behăituri care să-ţi dea fiori, treci pe la noi prin sediu într-o lună de iarnă... Nu e de ignorat nici desprimăvărarea, ca să nu mai zic de tradiţionalele răceli cu tuse seacă de vară. Sigur, eu ar trebui să fiu ultimul care se plânge. Graţie pielii afurisite sau a unui sistem imunitar mai cu moţ, ba nu iau gripa, ba o iau ultimul şi şi atunci într-o formă uşoară, de nu se prinde lumea dacă tuşesc cu scop de expectoraţie sau doar îmi dreg glasul ca să bat vreun apropo. Desigur, nici n-aş fi