Da, ştim cu toţii profeţia lui Malraux, indiferent dacă acesta chiar a spus-o ori chiar a spus-o aşa sau nu. Ea a intrat ca atare în conştiinţa publică. Şi chiar se vorbeşte – şi se poate vorbi – despre o reîntoarcere a credinţei în ultimele decenii. Unii sînt însă de părere că lucrurile sînt ceva mai complicate şi că sub această etichetă prea generică se ascund fenomene relativ distincte. Marc Augé, de pildă, identifică cel puţin trei categorii distincte de astfel de fenomene sociale particulare ce se regăsesc în imaginea globală a revenirii religiosului. Prima este una veche, constînd în primenirea periodică a marilor religii, aspiraţia de revenire la origini, la „adevărata“ formă de creştinism, islamism etc. O a doua, nu total nouă nici ea, constă în recursul la religie, din afara ei şi pentru motive străine de menirea sa definitorie. Aici intră, bineînţeles, recursul major la religie al politicului sau politizarea bisericilor, de la fundamentalismul islamic la folosirea lui Dumnezeu ca agent electoral în alegerile din ţara noastră. Mai intră însă şi o puzderie de „recursuri minore“, mai mult sau mai puţin private şi individuale, de la folosirea geomanţiei asiatice la construirea zgîrie-norilor din Hong Kong şi pînă la binecuvîntarea maşinilor în mănăstirile din România. În sfîrşit, forma cea mai recentă, inedită şi în plin avînt o constituie ceea ce Augé numeşte, cu un termen generic, „căutarea autenticului“: practici dintre cele mai diverse, adesea combinate după reţete ad hoc, de împlinire spirituală, de căutare a sensului vieţii, a adevărului existenţei, de la cocktail-urile de înţelepciune orientală şi pînă la cultul recent al corpului sau la comunităţile de eco-vegetarieni. Dar mai este vorba în aceste cazuri cu adevărat de religie? Majoritatea au rezerve. Astfel, Augé vorbeşte despre „religie à la carte“, iar Balandier despre „religios“, pe care îl dif