Filmele Disney din copilăria noastră erau renumite prin idilismul lor, prin senzaţia de viaţa-ca-feerie în care răul e doar o încercare trecătoare, imposibil să triumfe şi în care toată lumea rîde, cîntă şi dansează. Ele pot chiar fi considerate vinovate, pentru noi, copiii din vremea Albei ca Zăpada, a lui Pinocchio sau a Cărţilor junglei, de formarea unei mentalităţi prea simplist idilic-moraliste. Peliculele producţie Disney ce au urmat după ele, cînd deja nu mai eram copii, au schimbat atît stilul de desene, cît şi morala implicată. Frumoasa şi Bestia, Degeţica, Cocoşatul de la Notre Dame, Mulan, Stuart Little sînt doar cîteva exemple de political correctness ambalat plăcut şi accesibil. Împăratul vrăjit, ultima producţie Disney ce rulează la Bucureşti, reprezintă, evident, o ilustrare a necesităţii de echitate socială, cu o morală categorică: singurul om cinstit pe care se poate baza împăratul este un ţăran autentic, fără alte dorinţe decît de a-şi vedea de casă şi familie. Latura didacticistă a filmului este, însă, salvată de un firesc simţ al umorului, întreţinut în special de personajele negative. Nimic nou pînă acum: am rîs, de nenumărate ori, de răii din desenele animate. Numai că în Impăratul vrăjit doar Izma, vrăjitoarea, urîtă în stil Cruella, şi care vrea să acceadă la domnie, e cu adevărat rea. Ajutorul ei, de fapt servitorul acesteia, pe nume Kronk, e doar sărac cu duhul. Nici asta nu e nou, răii stupizi sînt, şi ei, o categorie binecunoscută. Dar Kronk nu e doar un prost în slujba răului; este posesorul a două calităţi care-l fac interesant, dar şi simpatic: are conştiinţă şi e adaptabil. Pe umerii lui Kronk, altfel un individ musculos cu o faţă jovial-inexpresivă, apar, simultan, în momentele de cumpănă, un înger şi un drac care-i dau sfaturi contradictorii. Asocierea dintre alura de culturist a personajului şi natura sa dubitativă face din Kro