Am mai scris, nu demult, despre alchimia vibrantelor omagii. Adică despre modul în care erau elaborate textele consacrate, cu un prilej sau cu altul (dar parcă de prilejuri... omagiale mai era vorba?), cuplului prezidenţial. Se cunoaşte, însă, mai puţin faptul că operaţiunile atât de alambicate prin care se consuma publicarea acestor texte nu era o treabă uşoară.
Dimpotrivă, începând de la selectarea "omagiatorilor" şi până la punerea în pagină a compunerilor cu pricina, curgea multă apă pe Dâmboviţa. Dincolo, însă, de aceste operaţiuni, să le zicem tehnice, era vorba şi despre o anume diplomaţie, de nişte demersuri stăruitoare pe care redactorii însărcinaţi cu asemenea treburi erau obligaţi să le depună chiar pe lângă iscălitorii sloganurilor de tip "pupinc..iste" (să mă ierte cititorii mai pudibunzi, dar nu am cum scoate termenul din dicţionarele de specialitate!).
În anii de apus ai ceauşismului - pentru că acesta era adevărul, cel care fusese, odată, o veritabilă speranţă a românilor, devenea, tot mai apăsat, o dezamăgire -, lucrul cel mai greu era să găseşti nu doar autori, ci şi iscălitori ai compunerilor deja scrise din redacţie.
Nici măcar în ilegalişti - monştri sacri ai partidului! - nu mai puteai avea încredere, mai cu seamă după "episodul Pârvulescu". Vorba ceea, suflai şi-n iaurt până să vezi textul apărut. Aşa de pildă, a trebuit, mort-copt, să ia un asemenea "omagiu" de la Mihail Cruceanu, vechi militant al partidului şi, pe deasupra, participant la Congresul din mai 1921. În pofida vârstei sale înaintate, omul îşi conservase inteligenţa vie, ca şi vorba cu tâlc: ascuns, dar bine ţintit.
A pornit, aşadar, venerabilul ilegalist caruselul epitetelor, când, la un moment dat, a rostit foarte răspicat: "În înaltele funcţii de partid şi de stat în care l-a învestit NEVASTĂ-SA" (fireşte, majusculele îmi
