Nu ştiam încă să citesc, dar am înţeles tot. Sala plină până în tavan tremura de încordare ca un animal uriaş. Când, după ce Superman a reuşit să dea timpul înapoi şi totul s-a terminat cu bine, becurile s-au aprins şi au scos la iveală scaunele de proastă calitate şi mizeria din sală. Afară, în faţa cinematografului Central, străzile erau întunecate pentru că Epoca de Aur nu avea nevoie de lumină. Dar în jurul meu, sute de oameni discutau entuziasmaţi filmul. Realitatea cenuşie nu mai conta.

După mai bine de două decenii, anul 2010 se anunţă unul dintre cele mai fecunde pentru industria de film din România, peste 60 de noi producţii fiind în lucru. Este urmarea firească a unei reţete impuse pe plan mondial de către regizorii noului realism, românii Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu sau Cristi Puiu. Premiile îşi continuă curgerea, iar criticii americani au primit foarte bine „Poliţist, adjectiv“, cea mai tânără odraslă a unui val românesc foarte la modă peste hotare. Dar nouă, românilor, ne mai plac filmele româneşti?

S-ar spune că filmele româneşti au un avantaj pe piaţa autohtonă faţă de marile producţii americane: scenariştii şi regizorii pot intui mai corect gustul publicului, iar limba în care se desfăşoară acţiunea este ea însăşi un element care ar trebui să faciliteze contactul cu spectatorii. În plus, marile premii câştigate în ultimii ani asigură acel prestigiu de care cinematografia românească a dus lipsă ani de-a rândul. Dar când comparăm numărul de spectatori de cinematograf ai filmelor străine cu cei ai filmelor româneşti, victoria veneticilor este zdrobitoare. Primele trei filme din box-office-ul românesc al anului 2009, este vorba despre „Ice Age 3“, „Avatar“ şi „2012“, au adunat împreună 930.000 de spectatori. Cele mai vizionate filme româneşti ale anului, „Amintiri din Epoca de Aur“, „Ho-ho-ho“ şi „Francesca“, au strâns împreună de pais