Îmi place starea de dezordine, uneori chiar şi cea de haos şi n-aş putea locui într-un mediu în care fiecare obiect îşi are locul său precis, de dinainte stabilit, nu se vede nici o dîră de praf şi nici o scamă pe covor, totul străluceşte, e impecabil, nici o imperfecţiune în cutele husei de pe canapea, nici un strop de zaţ pe masa din bucătărie, nici un muc de ţigară uitat în scrumieră, căci scrumiera din cristal e aşezată pe un raft, pe post de decor: nu se fumează! Într-o asemenea casă, chiar dacă este a ta, te poţi simţi uneori ca un intrus. Probabil că disconfortul pe care mi-l creează "ordinea şi disciplina" e o rămăşiţă a adolescenţei. Ca orice adolescent, primeam zilnic observaţii despre felul - sau mai degrabă halul! - în care arăta camera mea, despre cărţile împrăştiate pe jos şi hainele azvîrlite prin diferite colţuri şi despre pat... de ce nu-ţi faci niciodată patul?... pentru că e inutil să-mi fac patul din moment ce seara o să mă culc la loc în el!... logică de adolescent! Din aceste motive, poate veţi înţelege de ce totdeauna mi s-a părut pe jumătate absurdă, pe jumătatea hilară "marea curăţenie generală" de dinaintea unei sărbători cum ar fi, de pildă, Paştele sau Crăciunul - momentul în care se mobilizează întreaga familie, cu o săptămînă înainte, pentru a participa cu febrilitate la eveniment. Se îmbolnăvesc cu toţii subit de un microb extrem de contagios al curăţeniei perfecte şi muncesc cu atîta rîvnă de parcă ar încerca să recompenseze toate chiulurile pe care le-au tras un an întreg. Îşi împart sarcinile: bărbaţii mută mobile ca să scoată de sub ele covoarele pe care le urcă pe "bătător", apoi se aud nişte bubuituri înfundate şi ritmice în toate parcările din spatele blocurilor (acel "bătător" e veşnic învecinat cu o parcare), urcă covoarele înapoi sus, în apartamente, mută iarăşi mobilele ca să le pună la loc, după care aspiră covoarele