Comentariu FP. Chiar dacă sunt ţări foarte diferite, Venezuela oferă câteva chei pentru a înţelege criza din Iran. Protestele după alegeri, folosirea miliţiilor împotriva studenţilor şi pretenţiile democratice ale celor două regimuri sunt elemente comune. Nu ar putea exista două ţări mai diferite una de alta ca Iranul şi Venezuela. Şiiţi pioşi, rugăciune zilnică şi legi care interzic producerea şi comercializarea alcoolului de o parte, salsa caraibiană şi râuri de rom în cealaltă. Iranienele sunt îmbrobodite în straie negre, care le acoperă cu totul, pe când venezuelenele poartă vara bikini coloraţi, care le acoperă foarte puţin. Iranul este o Republică Islamică, Venezuela - una bolivariană.
Liderul suprem în Iran este un cleric aspru, cu o anumită repulsie de a vorbi în public. Şeful Venezuelei nu încetează niciodată să vorbească, şi îşi anunţă soţia de la televizor că atunci când se va întoarce acasă o să-i „dea ce-şi doreşte”. Civilizaţia persană este străveche; istoria Venezuelei este, să spunem, ceva mai scurtă.
Contestările din stradă
Imaginile marşurilor opoziţiei în Iran - masive, paşnice, fără o ierarhie clară, cu oameni de toate vârstele şi din toate clasele sociale - se aseamănă cu cele care se vedeau în Caracas înainte ca guvernul, şi o frustrare continuă, să le înnăbuşe. Disperarea din vocile tinerilor iranieni este echivalentă cu a studenţilor venezueleni care au umplut vidul politic lăsat în urmă de o opoziţie de o ineficacitate cronică.
Să vezi miliţiile islamice trăgând asupra manifestanţilor, care cereau alegeri curate, este un deja-vu al miliţiilor lui Chávez trăgând asupra protestatarilor neînarmaţi. Să afli că Tribunalul electoral din Iran este un simplu accesoriu al guvernului Ahmadinejad, îţi reaminteşte că şeful organismului echivalent din Venezuela a devenit după alegeri vicepreşedint