Pentru admirativii săi cititori francezi, Philip Roth pare a fi un fel de ghid, un fel de oracol literar şi nu numai, un interviu cu el produce un interes imediat şi chiar senzaţie, ai ocazia să-l chestionezi - îl întrebi de toate... În Le Nouvel Observateur, Gilles Anquetil vrea, de pildă, să ştie ce crede autorul american despre voga universitară a aşa-numitelor "ateliere de creaţie", un fel de "şcoli de literatură", dacă ne gândim bine. Răspunsul cade direct, în stil anglo-saxon, ce evită preliminariile, parantezele, abuzurile de nuanţe...

"Aceste ateliere înlocuiesc ce a fost mai înainte societatea literară. Este singurul loc unde încă se mai poate medita asupra cărţilor, considerate a fi nişte companioni indispensabili... Studenţii ce le frecventează nutresc iluzia că vor deveni scriitori. Să zicem că e vorba de o iluzie utilă. Facilă ar fi deprinderea de a ironiza în marginea acestor programe."

Cunoaştem şi noi acest tip de facilitate ironică, dând unora impresia că-i dă inteligenţa afară din casă - că meseria scrisului nu se învaţă, că ai talent sau nu şi aşa mai departe. Ba, uneori se mai şi învaţă, oricum nu strică să ai ceasuri întregi de familiaritate cu literatura, cu marile texte clasice, citindu-le, răs-citindu-le, interpretându-le.

Philip Roth mai adaugă că atelierele ironizate de falşii deştepţi mai sunt şi un mijloc pentru anume adevăraţi scriitori, care le călăuzesc, de a-şi câştiga şi ei existenţa, ce mai, un mijloc de a supravieţui... "Ele mai au şi o funcţie socială. Ar trebui socotite aceste clase drept nişte refugii. Oricum mai bine decât nimic."

Deschid o mică paranteză pentru a preciza că dacă Roth se bucură de vogă franceză, el nu se dă neapărat în vânt după tot ce e francez. (Norman Manea mi-a relatat că la una din primele întâlniri cu pragmaticul american, acesta i-ar fi spus că-l citeşte cu dificultate p