Nu doar nouă ni se întâmplă. Ci şi vouă. De luni de zile, eu mă antrenez pentru asta şi-mi imaginez cum ar fi viaţa mea fără presă, fără să scriu, fără să duc în spate câte puţin din crucile altora, fără să mă apese grijile lor şi întrebările lor. Fără să am habar de ei. Cum ar fi să trăiesc doar viaţa mea, cu două mâini stângi, cu sufletul ciopârţit, dar mai uşor, doar cu crucea mea şi cu întrebările mele. Cum ar fi dacă presa scrisă n-ar mai exista?
De vină pentru impasul în care ea se află acum suntem cu toţii, deopotrivă: ziarişti, manageri, patroni, chiar dacă, într-o absurdă solidaritate, ne victimizăm şi punem toată culpa pe seama crizei financiare. Patronii sunt oameni de afaceri, iar presa n-a fost niciodată pentru ei mai mult decât o investiţie. De bani, de ambiţii, de aşteptări. Managerii n-au fost în stare să găsească rostul presei scrise într-o lume devenită instabilă şi superficială. Când televiziunea şi jurnalismul online au ieşit, în goana după rating, pe centura ştirilor, ei au boit presa scrisă, i-au pus dresuri de plasă şi rochie din latex şi au scos-o la produs. Cu batistă sau fără.
Au înscris-o în competiţie, fără să ştie că presa scrisă, antrenată pentru maraton, nu va putea niciodată să alerge pe aceeaşi pistă de viteză cu televiziunea. Şi nici să sară garduri, punându-şi poalele în cap, ca jurnalismul online.
Noi, ziariştii, ne facem vinovaţi de starea deplorabilă în care a ajuns presa scrisă, pentru că n-am avut niciodată curajul să ne împotrivim deschis. Am făcut, uneori, rabat de la calitate şi am mers pe sârmă, cu greutatea principiilor într-o mână şi cu speranţa că deciziile altora se vor dovedi salvatoare în cealaltă, pe un drum despre care ştiam că-i greşit. Pentru că noi, cei târşâiţi prin delegaţii, cei cu umărul disponibil pentru plânsul altora, noi, cei care am strâns mâinile şi poveştile a sute de
