Incidentul aviatic de sâmbătă, de la Timişoara, a fost prima situaţie de o asemenea gravitate cu care s-au confruntat autorităţile aeroportuare şi judeţene, în ultimii 20 de ani.

Dincolo de succesul operaţiunii, a unei aterizări forţate fără victime, se ascund grave deficienţe ale serviciilor de intevenţie, de la dotarea precară şi până la modul de gestionare a unei asemenea situaţii reale de criză. Trei factori au făcut ca cele 51 de ă, persoane să nu devină victime sigure ale unui accident aviatic fără precedent pe aeroportul din Timişoara: îndemânarea piloţilor, curajul pompierilor şi...norocul.

Ambulanţe de la privaţi

Încă de la ora 8, când piloţii au anunţat turnul de control că au o problemă la trenul de aterizare faţă, spre aeroport au început să gonească maşini de pompieri, salvări, unitatea de descarcerare, poliţia, jandarmeria dar şi autorităţile judeţene, de la prefect şi subprefect la preşedintele Consiliului Judeţean Timiş. Cei de la sol au avut aproape 2 ore, timp în care să găsească o soluţie de aterizare în relativă siguranţă precum şi o soluţie pentru amenajarea pistei. Din convorbirile dintre pilotul aeronavei şi turnul de control reiese că, după eliberarea cherosenului din rezervoare, pilotul a cerut imperativ punerea pe pistă a covorului de spumă ignifugă în maxim 5 minute şi nu în 10 minute, aşa cum sugera controlorul de trafic. Mai mult, acesta din urmă, îi cere pilotului să le mai acorde două-trei minute pentru a aranja întregul dispozitiv de criză, cu ambulanţe şi autospeciale de pompieri. Serviciul de ambulanţă Timiş şi SMURD au trimis la aeroport aproape toate ambulanţele din dotare. Atunci când au înţeles că pilotul va folosi metoda aterizării forţate, autorităţile au apelat disperate la serviciile private de ambulanţă din oraş, ştiind că în caz de prăbuşire, ambulanţele statului sunt prea puţine pentru