Anul trecut, prin decembrie, vorbeam despre renasterea otomana, un fenomen care promite sa creeze un fel de poarta de comunicare intre Orient si Occident. Un fenomen in centrul caruia se afla, incontestabil, Turcia, o tara fascinanta si, in acelasi timp, deosebit de pragmatica.
Din nefericire, evolutia lui Erdogan din ultima perioada ne-a aratat mai degraba o fata pronuntat islamista, oarecum antioccidentala si fundamentalista. Asa se face ca am vazut o Turcie in pozitia de lider al unei ofensive diplomatice masive fata de Israel(nu vreau sa ma pronunt asupra subiectului si nici asupra carei parti e justificata sa-i reproseze ceva celeilalte), al unei tari care are ceva de impartit cu state occidentale si, cu toata ca nu a fost pronuntat numele, cu SUA. Pare o pozitie radical opusa celei de echilibru cu care eram obisnuiti.
Privind din punctul lor de vedere trebuie sa intelegem ca, atat la nivelul opiniei publice cat si la nivelul politicienilor, s-au adunat nenumarate frustrari. Declaratiile aberante si umilitoare ale lui Sarkozy, raceala aratata de liderii europeni si constatarea pe propria piele a tragicului fapt ca niciodata nu vei egalul celui mai egal decat tine s-au constituit in lovituri dure incasate de turci. Din acest punct de vedere este cat se poate de logica orientare impusa de opinia publica turca. Mai grav este ca, in fata unei asemenea realitati, liderii occidentali au preferat sa intoarca spatele situatiei, parand a sugera celor care au imbratisat ideea democratica un sfidator "descurcati-va!".
Au fost mai multe momente in care am vrut sa atac acest subiect deosebit de sensibil, dar m-am lasast purtat de vartejul evenimentelor si, de fiecare data, l-am amanat. Astazi insa ma vad obligat sa o fac sub presiunea unui eveniment de o importanta covarsitoare pentru situatia din zona: vizita lui David Cameron la Ankara. Es
