Eram în clasa a XII-a şi ascultam Cotabiţă. "Şi nu uita/Că-n viaţa mea/Eşti prima iubire şi ultima/Şi n-am să mă opresc/ Să te urmeeez"... Cele mai multe dintre noi nu aveam nici o iubire.
Filmul "Declaraţie de dragoste" ne marcase iremediabil, deznuda platonicul comunist la nivel de sentimente, făcea disecţia pe capilarele trăirilor, însă dragostea era cam ultima pe lista priorităţilor noastre în viaţă. Mai ales că ea, lista, era zilnic verificată de părinţi.
Aveam în clasă şi câteva colege emancipate, care "se vedeau" cu prietenii lor. Le număram pe degetele de la o mână. La ora de dirigenţie li se făcea morală, cu apropouri otrăvite care făceau trimitere la moralitate, decenţă şi cuminţenie. Dirigul avea datoria să ne aducă pururea aminte de bac şi de admiterea la facultate... Ca şi cum ar fi putut uita careva asta! Vreo două dintre fete "se vedeau" însă cu studenţi şi în ochii noştri, de gâşte înhăimurate în sarafane până la genunchi, ele păreau trecute deja într-un nivel superior al evoluţiei.
Le invidiam nu pentru că "se vedeau", ci pentru că ni se părea că studenţia ar putea fi ceva contagios, iar cele care intrau în contact cu ea, de orice formă ar fi fost el, aveau, de acum, un uşor avantaj în faţa noastră.
Nici nu îndrăzneam să mă gândesc cum e să-ţi dai întâlniri. Ce-aş fi spus acasă? Că am întârziat la liceu pentru că am făcut patru ore de sport? Că proful de mate ne-a miluit cu o oră de meditaţie în plus, faţă de cele două pe care le plăteau ai mei? Să fim serioşi! Pe vremea mea – uite că până la urmă am spus-o, fir-ar să fie! – să te săruţi cu un băiat avea valoare de angajament pe viaţă.
Şi, cu toate acestea, existau şi atunci accidente. Regulamentele sunt făcute pentru a fi încălcate. Într-o după-amiază, unei colege, care stătea în prima bancă din rândul de la mijloc, i s-a făc
