Argument
„Ar trebui interpretat ceea ce nu vreau sau nu pot spune, nerostitul, interzisul, tot ceea ce este trecut sub tacere, ferecat.“ Aceasta confesiune din De l’hospitalité, pe care Derrida o face catre Anne Dufourmantelle, in 1997, spune multe despre efectul aveu voilé din textele sale autobiografice: fiecare cuvint este promisiunea si anticiparea unei marturii care sta sa vina, expeausition, mai curind decit exposition. Toate biografemele (life tropes) din textele lui Derrida trebuie, asadar, intelese drept ceea ce sint: decalaje, diseminari, „diferante“ (cu a, desigur): a fi intr-o limba si, in acelasi timp, in afara ei, printr-o exterioritate admirativa sau afectiva; a fi evreu in absenta iudeitatii, a fi francez, dar cu radacini in Algeria. Disocieri care vor fi reluate in toate textele teoretice si, mai cu seama, in exegeza operei lui Paul de Man. Autobiografic nu inseamna, la Derrida, nici identificarea cu un sine explicit, nici inchiderea in factual. Este anamneza factice sau pretextul pentru o descentrare a identitatii: „Vous n’en saurez jamais rien, moi non plus, sans doute“. (Jacques Derrida, Un ver à soie, in Contretemps, nr. 2-3, 1997,
p. 45). Luiza Palanciuc
Mostenirile mele
As vrea sa vorbesc in calitate de algerian, nascut evreu in Algeria, in aceasta parte a comunitatii care primise, in 1870, prin decretul Crémieux, nationalitatea franceza si o pierduse in 1940. Cind aveam zece ani, am pierdut cetatenia franceza in timpul regimului de la Vichy si, vreme de citiva ani, exclus din scoala franceza, am facut parte din ceea ce se numeau, la vremea aceea, „evreii indigeni“, care au avut parte, dinspre algerienii de atunci, de o mai mare solidaritate decit din partea celor numiti „francezii din Algeria“. Acesta a fost unul din cutremurele existentei mele.
Au mai fost si altele. A fost razboiul, ceea ce a urma
