Ce paradox ! La tinereţe îţi doreşti să-i cunoşti pe toţi oamenii, să le descoperi poveştile şi legendele, să te compui din fiecare, sperând că numai astfel te întregeşti. După cincizeci de ani începe să-ţi pară rău că pe cei mai mulţi i-ai întâlnit, că te-ai risipit în inşi fără miez şi caracter. Spre bătrâneţe te recompui descotorosindu-te de balastul uman ce te-a înconjurat. Ajungi să înţelegi că nu ţi-a folosit la nimic însoţirea cu ei, că ţi-ai irosit ani buni din viaţă măsurându-le micimea. Te retragi aproape înfrânt în singurătatea izbăvitoare. Gata, piesa e pe final, şi spectatorii te încurcă, de ce să-ţi savureze decăderea ? Culmea, s-o mai şi aplaude... Goneşte-i din timp, omule, şi repetă-ţi replica de pe urmă ! Măcar aşa să te ţină minte scârbavnica efemeritate.
Şedinţa de judecată s-a isprăvit. Pârâtul şi reclamantul ies din sală. Sunt fraţi. Li s-au dilatat pupilele de ură, au gura schimonosită de atâta aşteptare în răzbunare. “Cine a luat banii, să-şi cumpere lumânări cu ei !” blesteamă cel cu părul alb. “Aşa zic şi eu, bă, să-şi înmormânteze copiii cu ei !” răspunde celălalt, oleacă mai tânăr. Vocea lor abrazivă răzbate în holul prea strâmt să le încapă duşmănia învechită. Gesticulează ameninţător, sunt aproape să se încaiere, dau peste răscoale. Şi când te gândeşti că au supt lapte de la aceeaşi ţâţă, că părinţii şi i-au închipuit nedespărţiţi în armonie...
Interviul acordat lui Marius Tucă de Ana Maria Păunescu e, în definitiv, un exerciţiu de duioşie. O duioşie de care n-ar trebui să ne despărţim vreodată, copii şi părinţi. În lipsa ei ne veştejim sufletul, sfârşim un maldăr de otravă. Pastile toxice. Din taifasul celor doi aflu, de pildă, că prietenii sunt inşii ăia care ne întâlnesc când ei au cea mai mare nevoie de cineva. Şi se întâmplă ca acel cineva să fim chiar noi. Din motive neclare nouă, nu şi lor î