Generozitatea vînzătorului român e rară. Iar cînd ai parte de ea, devii neîncrezător şi oarecum şocat. "Păi dacă dau peste unu' care să îmi zîmbească, mă simt minunat toată ziua, iar dacă, ferească Sfîntu' îmi mai bagă şi în plasă... mă apucă frica, nu ştiu ce o vrea cu mine...". Însă de cele mai multe ori, cumpărătorul se conformează unor norme riguroase, impuse de planul de vînzări ("nu vă pot tăia dintr-o bucată nouă pînă nu se termină cea veche"), de snobismul locului de muncă ("costă prea mult pentru dumneavoastră") sau de simpla dispoziţie a vînzătorului, care, pur şi simplu, nu are chef să te servească. Există şi reguli care ţi se impun fără prea multe explicaţii, ale căror adîncime frizează de cele mai multe ori absurdul. În Cap Aurora există o terasă, cu mese verzi şi roşii, lucru esenţial în alegerea meniului. Pe cînd ciorba se serveşte în partea roşie, puii fripţi sînt localizaţi în culoarea verde. Relevanţa celor două culori mi-a dezvăluit o lume absurdă, în care comicul situaţiei a depăşit indignarea. Bineînţeles şi gradul de foame a contribuit la înghiţirea găluştii. În cofetăria Hotelului "Bucureşti", lucru deja cunoscut, fumatul e permis numai la cafea. Cafea pură, fără alte combinaţii (cafe frappé-ul de exemplu nu dă dezlegare la viciu). Iar dacă îţi permiţi să ocupi o masă din neaglomerata cofetărie, doar pentru un suc sau o prăjitură, trebuie să înfrunţi cu stoicism greutatea privirii şi tonul întrebării "...atît?!". În piaţă, de multe ori găluşca se înghite ori din teama de vînzător, reminiscenţă hîdă a timpurilor nu prea apuse, ori din cauza unei mii mai puţin:

"...Păi ce, mai staţi să le alegeţi, doamnă, la preţu' ăsta?". Cînd vînzătorul îmbracă haina de funcţionar, lucrurile devin mai triste. Mesageria externă poate oferi nostalgicilor comunismului un loc feeric de întoarcere în trecut. Orarul nu contează, cererile de expediere fii