Ce este fatal cu nenorocirile este că de fiecare dată ne lăsăm păcăliţi de ele, în viaţă. Ne zicem că nouă nu ni se poate întâmpla, că ele cad doar pe capul celor pedepsiţi de Dumnezeu, al păcătoşilor...Suntem prea rar înclinaţi să credem că de fapt totul este doar o întâmplare a fiinţei, cum spunea Nichita Stănescu.
O prelungire a efectului cauzat de bătaia unei aripi de fluture, a acelui ceva, inefabil, neştiut, neprogramat, nebănuit, negândit şi, tocmai de aceea, neacceptat. Greu de digerat şi cu atât mai greu de trecut. Poate că aţi observat că oamenii au o cu mult mai mare capacitate de a trece peste şi a renaşte din cenuşă atunci când, pariind pe ceva, făcând un gest la ale cărui posibile rezultate negative s-au gândit, au căzut, au pierdut. Exista o posibilitate să piardă.
Se întâmplă şi când ne gândim la cancer - nouă nu ni se poate întâmpla pentru că nu avem antecedente în familie, pentru că am dus o viaţă corectă, fără excese - , şi când ne gândim la catastrofe financiare (nouă nu ni se poate întâmpla pentru că am economisit, am fost cumpătaţi), sau ce ştiu eu, sociale (am fost prevăzători, am cumpărat un apartament, am dat copiii la şcoli bune...). Ne apropiem de finalul acestui an 2013 şi dacă am reţinut ceva, din cele multe învăţate în stil brutal, este că suntem doar frunze în vânt. Că şi nouă ni se pot întâmpla toate acestea, că dacă ni se întâmplă este nu neapărat din vina noastră, că de cele mai multe ori nu mai putem face nimic, şi că este al naibii (iertaţi-mă, este prima oară când folosesc în scris un astfel de cuvânt!) de greu să accepţi că eşti muritor...
Am asistat, virtual, şi ca să rămân doar în domeniul profesional, anul acesta, la mai multe decese media: unele anunţate, altele prevăzute, altele dureroase şi tragice mai ales prin discreţia cuminte cu care au murit: "Dilemateca", de exemplu, s-a stins la fel de brusc
