Radu Aldulescu a mai scris un roman de excepţie: Mirii nemuririi. Poate că acest titlu, mai degrabă nefericit, nu va avea norocul de a se impune cu repeziciunea şi claritatea Amantului colivăresei, dar va pune la îndoială câteva dintre reflexele critice imediate. Se întâmplă, în fond, cu aproape toţi autorii atenţi la stil ca etichetele să se fixeze rapid şi să îmbătrânească la fel de rapid. Se întâmplă, iarăşi, ca aceste etichete să aibă un aer preponderent sociologic, antropologic sau - mai grav - antopometric. Citiţi, dacă nu credeţi, primele recenzii privind Craii de Curtea Veche. În cazul lui Aldulescu, lucrurile stau încă şi mai complicat. Se invocă un anume statut primar, abrutizat, pe jumătate animalic şi întru totul marginal al personajelor sale; de aici şi până la analogia cu naratorul, rămâne o distanţă infimă, dar cât se poate de legitimă.
Ignorată chiar de comentatori subtili (aşa cum demult se trecea foarte lejer peste binomul autor-narator), diferenţa dintre cel care povesteşte şi cel care este povestit dă naştere unui tip aparte, generalizat şi periculos de "om nou". Mai nuanţată decât separarea vocilor şi a biografiior (care ţine, liniar, de filiaţie), separarea atitudinilor ori a temperamentelor implică un joc destul de întortocheat al consanguinităţii. Oricât de permisiv s-ar arăta în text, oricât şi-ar coborî tonul discursului, povestitorul nu este făcut din aceeaşi plămadă cu personajele cărţilor lui. Ca să nu mai vorbim de autorul de pe copertă. Nici măcar atunci când au doze de cinism egale, Aldulescu şi - să zicem - Rafael Ogrinjan nu trebuie comparaţi. Un autor peste măsură de rafinat şi o fiinţă de hârtie? Sub nici o formă. Raporturile sunt, în mod evident, altele.
Cât despre "omul nou" din proza lui Radu Aldulescu, despre individul lipsit de psihologie şi orbecăind prin viaţă la întâmplare, am senzaţia că e de fapt
