Attila Bartis, Ádám Bodor, Péter Esterházy, András Forgách, Márta Józsa, Péter Nádas – acestea sînt numele scriitorilor maghiari invitaţi la Salonul de Carte Bucureşti pentru a participa la dialoguri cu oameni de litere români, la prezentări de carte şi alte evenimente conexe. Toţi au fost, în ultimii ani, publicaţi în româneşte, la Curtea Veche, Polirom, Humanitas – întîmplător sau nu, în versiunile a doi excelenţi traducători, Anamaria Pop şi Marius Tabacu. Unii dintre ei, legaţi prin fire vizibile sau invizibile de spaţiul transilvănean, cu toţii aparţinînd marii culturi şi literaturi central-europeane, sînt autori care stăpînesc, mai bine decît oricine, arta scriiturii la persoana întîi. 2008 a fost anul Esterházy – atunci a apărut capodopera sa, Harmonia caelestis, şi cartea prăbuşirii din paradis, Ediţie revăzută, două cărţi avînd în centru, la antipozi, figura tatălui, în două ipostaze aparent incompatibile, cea de for tutelar, model existenţial, şi cea de părinte-turnător, trăind o viaţă dublă. Esterházy e artistul total al cuvîntului, al limbii ca matematică a simţirii şi gîndirii, limba prin care poţi face ordine chiar şi în revelaţia dosarelor de colaborator al poliţiei politice ale tatălui, şi nimic nu se compară cu ciocnirea frontală de limitele acestei limbi. 2010, în schimb, ar putea fi numit anul lui Ádám Bodor: trei edituri diferite i-au publicat cele două romane, Zona Sinistra şi Vizita arhiepiscopului, şi volumul de dialoguri cu Zsófia Balla, Mirosul puşcăriei. Un critic acerb al regimului social românesc postbelic, cu ani petrecuţi în închisori politice, Bodor este un maestru neîntrecut al recreării de lumi kafkiene, al manevrării persoanei întîi şi a limbajului în general în scopul construirii unei atmosfere claustrofobice, de închisoare mentală, pierdută undeva între concretul unei geografii împădurite şi absolutul trăirii psihice a stări