În vremea Internetului, nimic nu mai era ca odinioara: peste imperfecta omenire offline se pogorâse era democraţiei totale, accesibilă oricui şi gratuită. Oricine avea o pagină şi, mai ales, oricine putea să comenteze orice şi oriunde, la adăpostul unui anonimat sublim, cu atât mai mult cu cât era şi legal.
Fiecare postare îşi avea subsolul ei, considerat de câţiva scriitori, exasperaţi de comentariile negative şi pe lângă subiect, drept niste catacombe unde colcăiau guzgani fără scupule şi fără identitate. Dar aceste manifestări de nefericire, tipice unor indivizi care nu pricepuseră sensul noilor vremi, nu puteau umbri bucuria sălbatică de care avea parte oricine şi orice. Căţelandrul sperios care se dădea drept dulău fioros, găinaţul cu ifose de capodoperă a artei plastice moderne, fluturele dornic să-şi ignore trecutul larvar, postacul dispus să-şi ofere serviciile de hater pentru un blid de mâncare cât se poate de offline aveau şi ei dreptul la o opinie, şi şi-l exercitau cu satisfacţia nudă a ucenicei la croitorie care nimereşte din prima gaură a acului.
Nicicând nu se mai bucurase de o asemenea apreciere subsolul, noul apendice al oricărei opere, acolo unde puteai contesta totul fără să fii nevoit să prezinţi un CV, o calificare, o recomandare, ceva. Gura lumii fusese ridicată la rangul de putere universală. Locatarii dezvăluiau pe pagină de Internet a blocului diferenţele dintre indicii apometrelor şi listele afişate de administrator, dar şi pasiunea acestui până de curând familist serios pentru o faţă de la etajul patru pe care doar cu câţiva ani în urmă o urmărise, aparent dezinteresat, sărind coarda. Oameni care nu ţinuseră în viaţă lor o bidinea în mână băteau record peste record de comentarii la pagina „Rondului de noaptea, din care reieşea că oricât s-ar zvârcoli Rembrandt în mormânt, tablouasul acelea nu face nicio ceapă degerată şi merit
