De cîte ori moare un filozof sau un poet, ca în nici un alt caz, am impresia că iremediabilul produs e cu adevărat grav la scara umanităţii şi mă deprim pentru cîteva minute, în apartamentul meu bucureştean. Agăţată între neliniştile facerii Guvernului Tăriceanu, sărbătorile sfîrşitului de an cu tot cu sarmalele lor şi tragedia din sudul Asiei, vestea morţii lui Susan Sontag a trecut aproapeĘneobservată la noi. Dacă îmi aduc bine aminte, a circulat, doar, pe burtiera de la Realitatea TV, o frază de genul "a murit, la 71 de ani, Susan Sontag, scriitoare americană..." şi alte cîteva detalii minore. Atît. Fraza cu vestea morţii ei s-a rotit de cîteva ori, în timp ce crainica splendidă citea, clipind irezistibil, alte ştiri. Nu numai aglomeraţia de ştiri fierbinţi a impus însă un exil nemeritat pentru vestea morţii lui Susan Sontag, ci şi faptul, banal altfel, că cei mai mulţi dintre ştiriştii noştri de pe la gazete, radiouri sau televiziuni, nu ştiu cine a fost Susan Sontag şi nu au citit vreun rînd scris de ea. Dacă trecea la cele veşnice vreun fotbalist sau vreo paţachină, clienta pe la Teo PRO TV, desigur că ştirea ar fi avut mai mult relief. Aşa, numele lui Susan Sontag nu rezonează pentru cei profesionalizaşi în a ne spune ce se întîmplă pe lume. Oricum, cu sau fără ei, Susan Sontag nu e nici pe departe o anonimă. Acolo unde chiar contează, adică în America, la Paris, la Berlin sau în altă mare capitală culturală a lumii, se ştie prea bine cine a fost Sontag şi s-a făcut reverenţa de rigoare la trecerea ei. În suburbia culturală Bucureşti, nu e cazul, pentru că nici nu prea contează. Nu o să fac aici un elogiu în toată regula, explicînd cine a fost Sontag şi de ce merită, la moarte, o menţionare de primă pagină în orice ziar care se respectă. Eu însumi nu sînt un admirator necondiţionat al ei şi elogiul e firesc să vină, în primul rînd, de la cei care o iube