În toamna anului 1990, marii artişti s-au pomenit concertând în faţa sălilor goale. Românii găsiseră alte modalităţi de a-şi petrece timpul liber / Foto: Jurnalul foto Veritabile evenimente ale vieţii publice şi, uneori, repere ale memoriei afective pentru mulţi spectatori fuseseră noutăţile editoriale, premierele cinematografice, spectacolele de teatru şi operă în ultimul deceniu al “epocii Ceauşescu”. Primele semne de deteriorare a relaţiilor dintre artişti, instituţii culturale şi public şi-au făcut apariţia în ianuarie 1990. Deşi lucrările plastice pentru programatele expoziţii Eminescu au fost predate la vreme, vernisajele din 15 ianuarie nu s-au ţinut. Angajaţii instituţiilor culturale îşi pierduseră interesul pentru sarcinile din fişa postului, iar cei din vârfurile ierarhiei, chiar postul. N-a reclamat nimeni absenţa acelor manifestări.
S-au golit şi sălile teatrelor până atunci arhipline, iar actorii s-au gâlcevit în demascarea “ceauşiştilor”. Rescrierile succesive ale istoriei au determinat reacţii paradoxale: din memoria colectivă dispăruseră excesele staliniste, în schimb recitarea poemelor naţional-comuniste părea stigmatul de neiertat. Să aminteşti, bunăoară, că Liviu Ciulei o debutase pe fiica lui Gheorghiu-Dej în “Erupţia” (1957) ori că-şi făcuse intrarea pe platouri în roluri teziste din filme precum “În sat la noi” (1951) şi “Mitrea Cocor” (1952) era taxat de mojicie, dacă nu ca o minciună.
În toamna lui ’90, pustii erau sălile de concerte ale filarmonicilor judeţene. În hulitul regim de autofinanţare impus de Ceauşescu, corpurile orchestrelor simfonice şi corurilor profesioniste se menţinuseră prin artefactele manageriale ale activiştilor de partid. Biletele spectacolelor fiecărei stagiuni erau vândute integral prin abonamente impuse liceelor, universităţilor, instituţiilor şi întreprinderilor socialiste. Fabricile şi uzinele cu mii
