Greu de răspuns în cîteva cuvinte la aceste întrebări. Îmi place faptul că există polemici ce pun în discuţie valori care în alte părţi au fost de mult timp uitate. Îmi place că tinerii se interesează de lumea spiritului. Ori, mă rog, unii tineri. Nu-mi place însă că există încă o fascinaţie pentru teze şi ipoteze vetuste (la stînga şi la dreapta). Că mulţi mai cred în himerele unui autohtonism primordialist şi habar nu au de marile discuţii despre "comunităţi imaginate" şi "inventarea tradiţiei". Ori, la stînga, refuzul de a recunoaşte ce a fost comunismul şi care sînt consecinţele sale catastrofale în lumea în care ne este dat să trăim. Nu-mi place amatorismul prezentat drept erudiţie şi gîngăveala pompieristă a veşnicilor tribuni pentru orice ocazii. Îmi plac cei care nu se tem să spună adevărul, mai ales între tinerii jurnalişti.

Îmi place că există un real suflu cultural, în pofida diverselor profeţii de un negru pesimism. Îmi place că nu s-a abandonat speranţa într-o comunitate democratică onestă şi transparentă, chiar dacă vreme de 16 ani acest lucru a părut o utopie. Mă deprimă însă suspecta demagogie care pare să învăluie discuţiile serioase despre exorcizarea demonilor totalitari. Pamfletul iresponsabil care însoţeşte aplauzele pentru ponegrirea unora sau altora. Acea obscenitate publică, diagnosticată de Andrei Pleşu, care egalizează ceea ce este demn cu ceea ce este infam, în numele unui pseudo-moralism vîscos şi mereu dispus să se autocompătimească. Nu-mi place faptul că atîtea lucruri importante (asumarea trecutului, apărarea valorilor liberale) sînt luate în zeflemea, că se preferă o poantă derizorie unei analize riguroase. Că se poate scrie cu lamentabilă lejeritate orice despre oricine. Că poţi fi calomniat fără ca acest lucru să trezească mari indignări. Nu-mi plac lupii moralişti care îşi uită cu bizară voluptate propriile abdicări, comp