În cele mai multe texte de până acum am vorbit despre hrană, despre feluri de mâncare şi despre ospeţe mai cu seamă în sensul de consum în comun al hranei. Este o temă pe care nu o voi părăsi prea curând, dar care se cere neapărat întregită încă de pe acum cu detalii privitoare la complementul obligatoriu al hranei – băutura. A mânca dar şi a bea împreună sunt cele două componente perpetue ale comensalităţii. Am vorbit doar în treacăt de băutura de la ospeţele regilor, fie ei greci sau barbari, cum am pomenit odată şi de miedul eroilor din tradiţia indo-europeană. Spuneam cu acel prilej şi că, dacă războinicii căzuţi în luptă pe care îi adăpostea de-a pururi Walhalla puteau bea fără nicio măsură din această îmbătătoare licoare făcută din mierea dulce a albinelor, singur, zeul Odinn avea dreptul să bea vin. O geografie a alcolurilor Figurină reprezentând o femeie din Egiptul antic preparând bere

O hartă a consumului de alcool din epoca globalizării actuale e aproape imposibil de desenat, câtă vreme se poate bea la aceeaşi masă, într-o voioasă devălmăşie, vin din Chile, whisky irlandez sau sake japonez şi şampanie franţuzească. Dar mai ţineţi minte oare şampania Igrîstaia, georgiană? Epoca modernă ne-ar putea pune sub ochi o lume a vinului care ar merge din Georgia şi Republica Moldova până pe valea Rinului, apoi înspre sud, de jur împrejurul Mediteranei, în concurenţă cu un ţinut al berii între Vltava şi Atlantic, dar şi cu spaţiul dominat de vodcă şi alte băuturi distilate în nordul Europei, şi tot aşa. În antichitate, spaţiul se distribuie altfel: între aria producătoare şi consumatoare de vin, pe de-o parte, şi universul rezervat berii şi altor băuturi fermentate din cereale. De băuturi distilate – cu mult mai tari şi deci mai îmbătătoare decât acestea două – nu se prea ştia nici în Orientul Apropiat sau Egipt, şi nici în spaţiul mediteraneean. Cum nici nat