Majoritatea întreprinderilor analitice pornesc, cel puţin în câmpul muzicologiei, de la faptele de expresie lingvistică, morfologice, sintactice, lexicale, care sunt cercetate prin prisma dichotomiei neutru/expresiv. Cu alte cuvinte, demersul este de la expresie la conţinut, prioritare fiind formele lingvistice, de la care pleacă analistul tocmai pentru a le lămuri conţinuturile. Născut dintr-un rest deopotrivă sentimental şi raţional, conform căruia în măsura în care ştiinţa nu se reduce la cunoaşterea unor regularităţi utile şi cercetează adevărul, ea trebuie să-şi legitimeze propriile reguli de joc, volumul Opt simfonii şi un poem de Pascal Bentoiu (Ed. U.N.M.B., Bucureşti, 2007) investighează şi totodată ornamentează cu propria-i creaţie, doct, inspirat o idee problematizată cândva de Jean-François Lyotard, şi care în mod expres se referă la ceea ce, cu o sintagmă destul de compromisă, se mai numeşte "cunoaşterea artistică". Pascal Bentoiu are capacitatea să susţină uneori un demers de sens contrar şi anume de cercetare a unui conţinut intelectual şi afectiv ca punct de sprijin şi de căutare a mijloacelor de expresie prin care el este livrat. Se păstrează astfel mentalitatea pozitivistă ce apreciază drept primordiale faptele concrete. Opt simfonii şi un poem reprezintă nu numai un salutar florilegiu analitic prin care este decupat şi microscopat întreg edificiul simfoniilor personale compuse pe parcursul unui sfert de veac, ci şi un testament în care este stipulată mărturisirea unei remarcabile credinţe artistice. Un testament plin de tâlcuri şi poveţe întocmit cu pricepere, dar şi cu smerenia celui pentru care compunerea de simfonii constituie o spovedanie, o suplicaţie şi, de ce nu, chiar o mântuire. Motivaţia gestului analitic e simplă şi la obiect. "Cred că grupul simfoniilor constituie partea cea mai substanţială a producţiei mele muzicale. Pentru acest moti