Într-o „cronică a mizantropului“ – intitulată „Puţină istorie“ –, din Adevărul literar şi artistic (17 ianuarie 1937), G. Călinescu se referă la un număr de curiozităţi istorice, mai puţin familiare publicului larg şi chiar specialiştilor. De exemplu, nuvela Doamna Chiajna, a lui Al. Odobescu, nu este, după critic, deloc „adevărată“. Textul narează eforturile vestitei doamne Chiajna de a-l pune pe tronul Munteniei şi, ulterior, al Moldovei pe fiul ei, Petru Şchiopul, şi „cum, în cele din urmă, acesta a izbutit să domnească, pe rînd, în amîndouă ţările“. De fapt, la mijloc se află – spune Călinescu – „o ciudată coincidenţă de nume şi erori de cronicar“. Petru din Muntenia era, într-adevăr, fiul doamnei Chiajna şi al unui anume Mircea Ciobanul (care nu a fost vreodată domnitor), însă nu era, totodată, una şi aceeaşi persoană cu Petru Şchiopul ce a domnit numai în Modova. (Se pare că eroarea cronicarilor autohtoni, preluată de Odobescu, ar fi cunoscut o îndreptare tardivă, prin profesorii interbelici Bănescu, elinist, şi Bogdan, slavist. Aceştia ar fi rectificat informaţia, folosindu-se de un vechi poem grec şi, respectiv, de o cronică slavonă a lui Azarie.) Nuvelistul transformă astfel, pînă la incompatibilitate, istoria, prin intermediul ficţiunii, lucru în general acceptabil oriunde şi oricînd. Călinescu însă strîmbă din nas, arătîndu-şi, fără ocolişuri, iritarea: „Descoperirea este, ce e drept, cam supărătoare pentru Odobescu, şi oricît ar pretinde literaţii că arta e artă, nu pot suferi gîndul unei asemenea neconformităţi cu adevărul“. Totuşi, să recunoaştem, nu ar fi acesta primul caz din istoria literaturii. Sau ar trebui să zicem oare „literatura istoriei“?

Criticul aminteşte aici, de asemenea, cîteva mituri istorice indigene, preluate, la nivel de conştiinţă colectivă, în mod automat, de către fiecare generaţie de români. Toţi ştiu că „Ţepeş trăgea în