Pentru cei mai multi dintre spectatorii de cinema, Claude Lelouch ramane regizorul acela care a facut valva la sfarsitul anilor '60 cu stilul sau romantios-sentimental, in Un homme et une femme (1966) si Vivre pour vivre (1967), care au beneficiat totusi de cupluri actoricesti memorabile precum Anouk Aimee-Jean-Louis Trintignant sau Yves Montand-Candice Bergen. Daca de la povestile lor lumea a iesit fredonand piesele de pe coloana sonora si zambind cu o lacrima in coltul ochiului, numele lui Lelouch a fost apoi dat uitarii, iar incercarile sale de reeditare a aceluiasi story in alte haine (printre care Un autre homme, une autre chance, 1977), cu James Caan si Genevi've Bujold, n-au mai avut succesul scontat. Iata ca desuetul Lelouch si-a luat insa inima in dinti si a revenit in 2004, cu intentia de-a realiza o trilogie despre... iubire. Daca prima parte a acesteia i-a adus un masiv si, evident, descurajant esec de public tocmai acasa, in Franta, abia filmarea celui de-al doilea episod l-a luminat pe cineast, dandu-i ideea de-a contopi cele doua parti intr-un film ceva mai dens, ironic si destul de inspirat: pelicula de fata. Prezentat intai in SUA, la Hampton Film Festival, apoi in Italia, Le Courage d'aimer s-a bucurat de un succes real, determinandu-l pe Lelouch sa-l aduca si pe ecranele din Franta si din restul Europei. Vazut la TIFF, intr-o selectie care deborda de curaj, originalitate si indrazneli regizorale, filmul a parut destul de straniu, facand figura aparte prin sentimentalismul sau. Cu toate acestea, cu toate ticurile lelouchiene pe care adversarii sai le vor detecta lejer (replici cautate, construite, gen: "Am nevoie de o consolare, dar de una magistrala", "Dragostea le apartine celor care gandesc" - sic! - sau "Imi place aceasta ticalosie sarmanta numita dragoste"), filmul rezista printr-o distributie excelenta si un mozaic sentimental migalit sens