Julia Roberts a fost eroina adolescenţei mele prelungite (sau cu siguranţă una dintre ele): personajele ei mi-au împrumutat şi imprimat o serie din idealurile romantice facile prin care, în general, „trebuie“ să treacă orice fată medie care se respectă. Pretty Woman (1990, regia Garry Marshall) – Cenuşăreasa anilor ’90 – este unul dintre acestea. Altele sînt reprezentate de justiţiara din The Pelican Brief (1993, Alan J. Pakula), activista (în sens bun...) Erin Brockovich (2000, Steven Soderbergh), feminista din Mona Lisa Smile (2003, Mike Newell), nonconformista din My Best Friend’s Wedding (1997, P.J. Hogan), sau „cealaltă“ din Closer (2004, Mike Nichols). Meritul Juliei Roberts, în mai toate aceste filme, nu e excelenţa: ci alegerea unor personaje cu care publicului îi e uşor să se identifice. Personaje aparent comune, prototipuri la îndemînă pentru spectatori; dar, în acelaşi timp, nuanţate şi apropriate de delicateţea-sexy a Juliei Roberts. În aşa fel încît mai toate au reuşit să iasă din convenţional.
În filmul lui Ryan Murphy, Mănîncă, roagă-te, iubeşte (Eat Pray Love, 2010), după cartea lui Elizabeth Gilbert, Julia Roberts are, din nou, un rol care ar putea fi memorabil. Cartea lui Elizabeth Gilbert este perfectă pentru fetele care şi-au petrecut adolescenţa în prezenţa personajelor Juliei Roberts: le duce evoluţia mai departe, de astă dată pe calea spirituală, dar, cumva, tot după reţete. Idilele în sine nu mai pot fi răspunsul la căutările existenţiale feminine. Quest-ul merge către o împlinire mai complexă: întîi găsirea propriei identităţi, a păcii cu tine însăţi, şi apoi, abia, a armoniei într-o relaţie.
Liz, eroina cărţii şi a filmului, nu se regăseşte în căsnicia sa. Aşa că divorţează, atipic; fără vreun motiv dramatic sau, măcar, dinamic: soţul nu o înşeală, ea nu se îndrăgosteşte de altul. Cauzele hotărîrii ei sînt pur şi simplu... c
