Prima reacţie în faţa binomului acesta aparent atît de contra naturii - muzica pop contemporană şi eleganţa - e să ridici uşor din umeri (un gest prea apăsat n-ar fi tocmai de bun-gust...) şi să murmuri cu o strîmbătură vagă (mimica exagerată nu face casă bună cu pretenţiile de finesse) că în mod clar n-au nici în clin, nici în mînecă. Şi, într-adevăr, la prima vedere stilul/graţia/eleganţa au luat-o de ceva timp la picior din spaţiul ultra-formatat, pre(a)fabricat, populat de "vedete" scoase pe bandă rulantă & înlocuite imediat după cele "15 minute de glorie" şi pe cît de strălucitor, pe-atît de găunos, al aşa-numitei muzici uşoare. Dar mai bine să luăm lucrurile încetişor. Primul (sau ultimul) exemplu clar care să-ţi vină în minte pentru un moment cînd muzica & eleganţa au mers mînă-n mînă, sînt anii '30 (hai, maxim '40). Jazz, foxtrot, swing, Busby Berkeley & musicalurile clasice, Ella (elle l'a, vorba cîntecului), Louie, Billie Holiday, Marlene, (port)ţigarete, acele rochii costume/pălării ş.a., baruri de subsol înecate în fum - nu trebuie să fii Madonna ca să-ţi dai seama că oamenii aceia aveau stil. Apoi totul o ia razna, odată cu lumea post-WWII: mode care se succed cu viteza luminii, isterii, crize, melanjuri tot mai complexe & aberante care alătură această "singură plăcere senzuală ne-vicioasă" (Samuel Johnson) unora nu neapărat senzuale, dar sigur lipsite de inocenţă - în primul rînd politica. Am sărit clasici, gen Sinatra sau şansonetiştii francezi, căci mi se pare că ei fie ţin de epoca interbelică deja dusă, fie nu mai au de-a face cu seninătatea - e prea multă tristeţe/ardoare la Brassens, Brel & co pentru a-i include în panteonul mai sus amintit. Iar din anii '60 muzica devine a mulţimii; începuse mai timid cu petrecerile rock'n'roll, continuase cu isteria Elvis (ale cărui mişcări erau oricum, doar classy nu!) & Beatles, contemporană cu avîntul folk (ş