O poveste cu ochi albaştri. Un Făt-Frumos cu mirune-cosânzene ce şi-a trăit viaţa discret. A avut numai căsătorii uşoare, de vară.
O replică din filmul "Filantropica" suna cam aşa: "Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană!". Viaţa şi muzica lui Mircea Vintilă ne-au spus poveşti care pe fiecare dintre noi ne-au schimbat sau care, cel puţin, ne-au amintit că mai există feţi-frumoşi şi că trebuie să nu uităm să visăm.
PURPURĂ DE STELE. L-am rugat pe Nicu Alifantis să-l evoce pe Ciocu, iar grecul scrisu-ne-a o poezie, datată 18 februarie a.c. Această poezie este o evocare unică, esenţială şi definitivă, care face din artistul şi omul Mircea Vintilă o alcătuire comună cu muzica sa. Un portret cioplit în marmura muzicii: "Mirific şi enigmatic lord,/ Purtând în plete/ arome de ceai şi pipă,/ din îndepărtate Indii,/ cutreieră brambura/ toate cotloanele/ sufletelor noastre,/ aşa, fără motiv,/ fără vreo vină,/ aidoma sunetului unei/ cochilii de scoică./ E ca şi cum ai asculta seara,/ în tihna unui han, o poveste cu ochi albaştri,/ cu feţi-frumoşi/ şi cu mirune cosânzene/ spusă-n şoaptă seara,/ atât de-n şoaptă şi/ atât de-n seară,/ încât nici vântul/ să nu cuteze-a respira/ printre şuviţele de sunet blonde,/ ce cad nevinovate,/ plăpânde şi tandre/ peste noi, ca o purpură de stele,/ ca o binecuvântată adiere...".
DEBUTUL. Binecuvântata adiere a simţit-o (poate fără să-şi dea seama) şi Mircea când a luat prima oară vioara în braţe. "Naşul meu – Victor Bălan – era dirijor al Orchestrei Simfonice. El m-a învăţat să cânt la vioară. Am fost la Şcoala de Muzică nr. 3. Apoi am trecut la violă, pentru că nu au mai fost locuri la vioară. Am absolvit la clasa profesorului Florin Ionescu Fulger. De la tatăl meu am primit cadou o chitară, iar naşul meu m-a învăţat să cânt şi la chitară. Era perioada cu Beatles... E
