După testarea cu succes a unor aşa-zise "zile ale mâniei", în Tunisia şi Egipt, sintagma - care numeşte mobilizarea, prin Facebook, Twitter sau din gură în gură a unor proteste masive contra unor regimuri autoritate - a devenit un "brand" exportat în întreaga lume musulmană. Sub acest nume, ceea ce părea imposibil cândva, ca mâinile de fier ale unor dictatori să înceapă să tremure, a devenit realitate.
În Iran, unei "zile a mâniei" i s-a răspuns cu sute de arestări, urmate de ameninţări cu "condamnarea şi executarea" liderilor Opoziţiei. În Libia, liderul necontestat din 1969 a răspuns cu gaze lacrimogene, tunuri cu apă, bastoane şi gloanţe, soldate cu 16 morţi. În capitala emiratului Bahrain, mâniei populare i s-a răspuns cu o reprimare violentă, într-un moment de respiro al manifestanţilor care dormeau în piaţa pe care o numesc "Piaţa Tahrir", după cea de la Cairo. Odată ce s-a produs deja în Egipt, fie şi după 18 zile de proteste şi peste 300 de morţi, "imposibilul" poate deveni "repetabil" oriunde.
Doar că, la fel cum n-au făcut-o de când lumea, nici în "era Facebook", cei care se cred stăpâni pe destinele naţiunilor refuză să înveţe cât de vulnerabili sunt. Toţi răspund în forţă şi acuză "agenturili străine", la fel cum făcea Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989. În Iran, celor ieşiţi pe străzi li se spune, dispreţuitor, "revoltaţi", iar în Libia sunt etichetaţi drept "sabotori". Cei de la putere le refuză alt dialog decât al schimbului de pietre şi bâte pe spate, din partea unor "susţinători". Dar nici cei ieşiţi care protestează nu au în minte un dialog politic, ci, de s-ar putea, soluţii miraculoase pentru rezolvarea problemelor care i-a adus în pragul disperării: scumpiri la alimente şi şomaj cronic.
"Zilele mâniei" deschid războaie ale nervilor, care, oricum s-ar încheia, nu vor rezolva problemele grave din ţările respective.
Fuga l
