La 15 kilometri de Nisa, pe malul Mediteranei, un oraş al creatorilor

Lângă mare, ochiul unui zeu uriaş şi prăbuşit se uită la mine. Zeiţa Mării ivită din teracotă şi culori de către Miró stă pe uscat şi se priveşte spre mare c-un ochi. Din cauza soarelui prea puternic, ce aici arde contururile, cum spunea Picasso. Doar o zeiţă din pământ îl poate învinge, puţin. Dintr-o poză, ochii lui Picasso şi ochii bufniţei pe care o ţine în palmă sfidează cu puterea lor vizitatorul acestui fost fort roman, devenit Muzeul Picasso. Picasso iubea aceste păsări – simbol ale zeiţei Atena şi, atunci când cineva i-a adus una, a văzut în asta un semn. Există aici, în Antibes, un farmec al lucrurilor care devin alte lucruri, un joc al suprafeţelor care devin adâncimi. Rocile au fost refolosite, meterezele au devenit clădiri, Picasso a refolosit tablouri găsite de el în acest loc, iar urmele lor mai există încă în tablourile noi, aşa ca ochii rămaşi dintr-un portret, deasupra marinarului pictat în stil cubist.

Mai întâi au ajuns la acest ţărm grecii, care au întemeiat Antipolis, de unde şi denumirea Antibes. Au venit vizigoţii, apoi sarazinii din Corsica, aflată la şapte ore de mers cu vaporul din Nisa, au distrus aproape tot. Picasso, în opera creată aici, face trimiteri la greci şi mitologia lor. Şi-a descris fericirea zilelor petrecute alături de soţia sa Françoise în Antibes, iar unul dintre tablourile în care nişte muzicanţi cântă te face să-ţi doreşti să dansezi. Se numeşte chiar aşa: “La Joie de vivre”. Era 1946. A folosit vopselurile pe care pescarii le puneau pe lemnul bărcilor lor, verde, maro, şi de aceea atât de puţine culori. El picta aici pe ce găsea cu ce găsea.

Însă lipsa materialelor n-a fost un impediment pentru un pictor genial trăind în Antibes, loc binecuvântat. Pentru că aici brutarul nu e numai brutar, ci creatorul Graalului din trei felu