Societatea românească e cu ochii pe criza globală. Mai cu seamă că, de prin noiembrie-decembrie, o resimţim şi noi. Desigur, vrem să învingem criza. Numai că la aşa ceva nu se poate ajunge fără muncă bine organizată.
De mult timp, însă, munca dezorganizată ne dă dureri de cap. De aici ne vin nouă dramatice deficite, reflectate în balanţa comercială, în balanţa de plăţi şi în pierderile multora dintre companiile cu capital de stat, câte au mai rămas. Le vom contracara numai cu mai multă eficienţă. Aşadar, cu produse mai bune, cu costuri mai mici şi cu cifre de afaceri mai mari. Până când nu vor fi atinse aceste cote nu avem cum să ne legăm de speranţa că vom învinge criza.
Economia detaliilor – sau cea reală, cum îi spunem – îşi recopiază stările critice de la un an la altul. De nenumărate ori, în multe sectoare, când se închid răni vechi… se deschid altele noi. Chiar dacă au apărut pieţe noi, iar nenumărate pieţe vechi s-au integrat în noua economie, continuă să existe discordanţe grave. Una – poate cea mai gravă – este că eficienţa a rămas o pasăre rară. O găsim doar în companiile de elită, nu foarte multe, unde se lucrează cu ochii pe productivitate, pe costuri şi pe vânzări. Cu deosebire în cele private.
Sunt, desigur, şi companii de stat care reuşesc să obţină un spor de eficienţă (e drept, nu prea mare) fără să-şi restructureze întregul proces de producţie. Ele folosesc calea cea mai simplă: trimit în şomaj o parte din personal. Eficienţa creşte prin eliminarea surplusului de salariaţi. Dar cei care şi-au păstrat slujbele au văzut că salariile lor nu cresc la nivelul aşteptărilor. Iar cei care şi le-au pierdut, devenind şomeri, dacă n-au plecat în lume, sunt acum nevoiţi să înfrunte o piaţă internă ce continuă să fie rigidă. Din această cauză, criza de personal nu e încă valorificată la nivel optim de cei care îşi caut
