Privind relatia euro-dolar imi vin in minte doua rationamente convergente.
In preajma interventiei militare in Irak, unii lucratori din banci comerciale ("traders") imi spuneau ca mizeaza pe o revenire a dolarului american fata de moneda europeana; doua motive erau invocate: o victorie militara rapida si relansarea economiei americane datorita masurilor fiscale si monetare ale Administratiei republicane si, respectiv, FED-ului.
Analisti ai unor banci afirmau ca dolarul ar trebui sa se intareasca, sa revina chiar la paritate. Al doilea rationament putea fi intalnit in presa autohtona accentuand diferentialul de crestere intre economia SUA si UE; se anticipa astfel revenirea dolarului de la nivelul de 1,14-1,15 USD pentru 1 euro (in perioada cand profetia era facuta).
Fata de rationamentele evocate mai sus am exprimat rezerve, in privat si public; imi era greu sa rationalizez intarirea dolarului in conditiile in care deficitul bugetar si cel de cont curent ale economiei americane cresteau. Fluctuatii mari, este adevarat, au existat de-a lungul aprecierii euro-ului de la circa 0,90 la peste 1,36 USD in ultimii trei ani, dar tendinta a fost de nestopat.
As adauga ca, dupa reuniunea din toamna lui 2004 a FMI si BM (cand euro varia intre 1,20-23 USD), voci autorizate ale finantelor publice internationale au subliniat ca este practic imposibil ca finantarea deficitelor externe ale SUA sa se faca cu un dolar mai puternic, in conditiile date.
Piata valutara internationala este considerata ca fiind cea mai eratica dintre piete, supusa influentei bogatiei fantastice de informatii de orice fel; zvonuri si "informatii privilegiate" pot induce miscari de mare amplitudine, care declanseaza efecte de turma si suprareactii (over-shooting).
Si totusi, ce s-a intamplat in anii din urma demonstreaza ca fu