Am dorit să vin la Festivalul de la Timişoara pentru că ştiam că am să văd aici altceva decît se face, în general, în restul ţării, unde se produce de ani de zile un teatru cu respect pentru tradiţii, de altfel, absolut onorabile şi chiar superbe; am ales să văd un teatru tînăr, viu şi, deci, încă imperfect, pentru că e pe cale să se facă, să se definească şi să ţină pasul, cu o anume naivitate pentru unii, cu ceea ce se face în lumea largă, unde toată lumea are dreptul de-acum să dea buzna. De altfel, problema e că, de fapt, lumea largă cam dă buzna în România fără ca unii să-şi fi dat seama, încurcaţi în nobile mantale… M-am aruncat, aşadar, în aceste cîteva zile bogate de festival, fără să mă aştept la extazuri absolute, care nu sînt treaba acestui tip de teatru, dar cu o curiozitate din ce în ce mai partizană. Mi-a trebuit un timp să înţeleg că în festival se împleteau două sau chiar trei fire; şi nu pentru că aş fi privit în treacăt programul, ci fiindcă cele trei fire se completau şi-şi răspundeau printr-o firească apropiere. Adăugaţi aici ambianţa unui oraş ezitînd parcă să treacă pragul verii, de o frumuseţe barocă şi puţin prăfuită, ceea ce sporeşte farmecul senin al acestei lumi, sustrasă în parte vulgarităţii zgomotoase ce mă asaltează adesea cînd pun piciorul în România. Festivalul de la Timişoara, cu cele două ramuri principale ale sale, atent la ceea ce se petrece în ţară, care începe să se deschidă către Europa prin două exemple bine echilibrate şi la care se adaugă un concurs naţional de dramaturgie, are o structură tematică puternică, ce îi permite să absoarbă intersecţiile cele mai neaşteptate. Lucrurile se complică în momentul cînd „profesioniştii profesiunii“ încearcă să judece apoi noul după vechile criterii, cele ale valorilor eterne. E imposibil să vrei să vorbeşti despre dramaturgia românească de astăzi fără să ţii seama de ceea ce se pe