februarie 1987
Salvarea Liceului Central
Directoarea Liceului Central „Zoia”, doamna Smeu, îi telefonează lui A.P. şi îi cere sprijinul într-o problemă fundamentală. La Ministerul Învăţământului, este în faza de adoptare o hotărâre care să scoată (după vacanţa de vară 1987) Liceul de Filologie-Istorie din clădirea - monument de arhitectură – pe care o ocupă, de peste 100 de ani, în Strada Icoanei. Se intenţionează mutarea Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” în clădirea şcolii noastre.
Raţiunea mişcării se pare că este aceea de a lovi, dintr-odată, două licee umaniste de mare rezonanţă, pentru ca, în perspectivă, odată dezrădăcinate, transformarea lor în licee industriale să fie o formalitate.
A.P. (care a absolvit acelaşi Liceu Central, în 1960) sună imediat la secretarul Capitalei, Nicolae Croitoru, şi îi transmite că, personal, poate accepta nedreptăţi, dar o instituţie de învăţământ de asemenea calibru nu poate fi deferită distrugerii, doar pentru că, probabil, vreun cretin semidoct a avut o revelaţie nocturnă, în probleme de învăţământ. Dacă domnul Croitoru va reuşi să se ţină de cuvânt iar Liceul Central să fie lăsat în pace, n-am nici o îndoială că îl voi termina, nu numai eu, ci şi fetiţa mea, în mileniul următor. N-am reuşit să trec în faza următoare la Olimpiada de engleză.
Cenaclul – de la rană la cicatrice
Simţim, tot mai mult, lipsa Cenaclului. După ce, în 1985 şi 1986, A.P. nu putea concepe nici o zi în care să nu asculte casete cu piesele noi, lansate între 1983 şi 1985, acum, orice fragment de concert sau orice cântec, auzit pe vreo bandă, îi arată că, deja, asasinarea Cenaclului „Flacăra” nu mai este o rană proaspătă, ci ia profilul de cicatrice. În 1985, generaţia nouă de solişti nu apucase să ajungă pe vârful valului, aşa cum reuşise penultima serie prin 1983 (seria reprezentată d