Despartirea de Madonna il readuce pe Guy Ritchie la stilul consacrat in 1998, cel din "Jocuri, poturi si focuri de arma"/"Lock, Stock and Two Smoking Barrels" si 2000, "Unde dai si unde crapa"/"Snatch". Daca fanii vor avea credinta ca Ritchie a revenit in sfarsit la matca, unii pot obiecta ca stilul Ritchie e si mai putin original decat odinioara, mai ales dupa ce a fost preluat si de altii.
Fidel sistemului sau de lucru, britanicul a scris singur scenariul, punand pe hartie, la fel ca in cazul titlurilor amintite mai sus, o poveste superelaborata care implica furturi, reglari de conturi, genti si papornite cu bani, mafioti eleganti sau interlopi grobieni, femei sofisficate, arme de toate genurile, natii diverse si accente asijderea.
Intriga se construieste, ca de obicei, trimitand mai multe bande dupa acelasi lucru - un tablou scump (nu stim ce tablou pentru ca nu-l vedem, ar putea fi un Whistler). Este tabloul care ii poarta noroc miliardului rus Uri Omovich (trimiterea la Roman Abramovici e mai mult decat clara, mai ales ca are si stadion!) si pe care acesta i-l imprumuta mafiotului Lanny Cole (Tom Wilkinson) care opereaza pe piata imobiliara.
Cand tabloul dispare, actiunea se sparge in toate partile si personajele intra in miscare coloidala, indepartandu-se tot mai mult de punctul de pornire. Exista riscul sa pierzi firul si, din multitudinea de personaje, sa nu mai fii sigur de traiectoria fiecaruia.
Dar scenaristul-regizor strange la timp firele subplot-urilor, astfel ca la final totul se resoarbe intr-o secventa concluziva. Ceea ce poate dezavantaja povestea - risipirea in mai multe directii - este pana la urma un avantaj. Filmele lui Ritchie - macar cele citate aici - pot avea alte hibe, dar nu sunt niciodata plictisitoare si liniare.
Actiunea nu ramane mult timp intr-un singur loc si nici personajele n