Să nu ne mai supărăm când suntem confundaţi cu alţii. Treaba are şi avantaje. Am găsit recent în „International Herald Tribune“ o poveste pe care o auzisem şi la Bucureşti. Ambasadorul unei ţări importante, odată numit, a trebuit să îşi ia în primire postul. A aflat unde e ţara respectivă în avion, de pe harta reprodusă pe ecrane. Altă fabulă: personajul, când stewardesa i-a oferit apă, cola, cafea, ceai, a dorit …stewardesa. Fata, obişnuită cu obrăzniciile, l-a învăţat în compensaţie, în câteva ore de zbor, un număr de cuvinte: „Ce faci?”, „Bună ziua!” etc.

La aterizare, ambasadorul ştia tot ce trebuie ca să îşi îndeplinească misiunea oficială, încredinţată de şefii lui superimportanţi într-o ţară periferică. Putea fi foarte bine la Kinshasa sau Lima, tot aia era în capul diplomatului. Şi, dacă a aflat ceva despre Istanbul, Dracula, Dunăre, Carpaţi, Rusia, Balcani, eh, era deja suficient de înarmat să îşi servească ministerul de Externe. E posibil să avem de a face cu folclor diplomatic, destul de răspândit.

Nu trebuie să ne ofuscăm prea tare, mai bine chiar deloc, pentru că nu prea existăm pe hartă. „Ce e scris şi pentru noi…” Pentru aceşti domni, singurele oraşe de pe hartă sunt Londra, Washington, Paris, Moscova, Berlin şi încă vreo două-trei. Un exemplu simplu: zilele trecute, făcându-mi bagajele într-un hotel cu pretenţii din Anvers, recepţionerul mi-a eliberat factura, a notat pe pagina de gardă, citez: „Stelian Tănase, Budapesta, România”. Am păstrat hârtiuţa. Când aş avea o criză de orgoliu, să am pe ce să mă uit şi să trec cuminte la locul meu.

După două săptămâni de preumblat printr-o ţară blândă cu oameni politicoşi, harnici mai ales, serviabili şi cu oraşe mai curate decât farmaciile noastre, am ajuns, scuzaţi expresia, „acasă”. Am trecut de controlul paşapoartelor şi, când am ieşit pe peron, la Aeroportul Otopen