Oamenii vor sa-si explice totul, pentru ca vor sa controleze totul. Vor, adica, sa controleze tot ce tine de viata lor, sa elimine orice risc, orice microb, orice bacterie, orice boala. De ceva vreme, imi sta pe creier o intrebare: mai exista destin? Sau, altfel formulat: nu cumva asistam la disparitia ideii de destin? Chiar zilele trecute, apoi, am citit un interviu cu antrenorul echipei nationale feminine de gimnastica, Nicolae Forminte. Intrebat daca-i superstitios, acesta raspunde dupa cum urmeaza: "Cred in soarta. Nu te poti rupe de traditia populara. Evit, de exemplu, sa ma intorc din drum. Cel mai mult eu cred in destin." Dar (mai) exista, repet, destin? Si nu, nu ma refer aici la destin ca "forta sau vointa supranaturala despre care se crede ca hotaraste in mod fatal si irevocabil tot ce se petrece in viata omului", asa cum e definit in DEX, ori ca "fatalitate" (tot in DEX), ci la ideea de destin ca "ursita; soarta" si/ori ca "ansamblu de evenimente consecutive care au loc independent de vointa unui om si care compun viata lui" (NODEX). Ma gindesc la acel destin care in "Lexikon der letzten Dinge" (Dictionarul lucrurilor ultime) e descris ca denumind "acele momente din viata unui om care se sustrag autodeterminarii acestuia si adesea si predictibilitatii, dar care i-o influenteaza in sensul unor schimbari de macaz." Tot acolo se mai spune ca "nu tine de destinul unui om doar faptul de a se fi nascut intr-o anumita epoca, intr-o anumita tara, intr-o anumita familie, cu o anumita inzestrare, ci de destin tin si multe evenimente si situatii din viata omului care se sustrag autodeterminarii constiente, sint deci, in sensul acesta, ceva fatidic si adesea de mare importanta." Evident ca soarta si destinul sint cel mai adesea invocate in context "fatal" (boala, moarte etc.) (de unde si sensul preponderent de "fatalitate"), dar tot de destin, nu-i asa, pot tine lesne